Nostalgia este opusă regretului. E o afirmație ce poate părea un oximoron. Prin regret înțeleg însă: 1. remușcarea față de o faptă reprobabilă; 2. jalea / doliul care ne cuprinde în fața unei fericiri trecute, față de un bine iremediabil pierdut. Împins la extrem, regretul se extinde asupra faptului de a fi, asupra întregii noastre vieți, asupra faptului însuși de a ne fi născut. Fără a fi deloc nostalgic, depresivul poate avea toate aceste trei forme de regret, a căror notă specifică este ireversibilitatea. Dimpotrivă, nostalgia evocă un bine mereu susceptibil de a fi recuperat – fie sub forma unei reamintiri vivifiante, a călătoriei în trecut, fie sub forma reinstaurării în actualitate a unei epoci vetuste. Nu întâmplător cartea lui Proust, acel opus nostalgicum, se numește În căutarea timpului pierdut. În nostalgie trecutul este, în sensul cel mai propriu, obiectul unei căutări, al unei speranțe, al unui proiect de viață – personale sau colective, private sau istorice. Cartea de față ne ajută să vedem în ce constă specificul nostalgiei și cărui fapt sau moment îi datorăm confuzia cu regretul.
Urmărind-o, vom fi surprinși să constatăm o anumită robustețe a nostalgiei – neîntâlnită la sentimentele negative din același registru al tristeții (melancolie, acedie, spleen, angoasă), o constituție volitivă ce o predispune la un schematism dualist și la abolirea nuanțelor în numele unui idealism dihotomic. Spre deosebire de melancolic care tinde să nege limitele, să găsească corespondențe între opuși, să facă să coincidă contrariile, nostalgicul trasează granițe ferme, desparte apele trecutului (fericit) și ale prezentului (decăzut), ale binelui și răului sau ale moravurilor.
E simptomatic că filosofia lui Friedrich Nietzsche (pe care, din păcate, autoarea nu-l pomenește) – adversar al tuturor acelor curente de gândire nihilistă (creștinismul, budismul, gnosticismul) și care pot fi puse toate sub specia Regretului, inclusiv și mai ales a regretului metafizic (ce vizează însuși faptul de a fi) – reinstaurează nostalgia în drepturile sale ereditare. Eterna Reîntoarcere a Aceluiași subîntinde o filosofie a recuperării lumii aparențelor lipsite de esență, a acestei lumi – care este și singura. Tradiția nobiliară invocată de Nietzsche, propagarea valorilor aristocratice, medievalismul lui post-romantic sugerează că nostalgia se situează la polul opus „voinței” slabe, înclinate spre (auto)negare, remușcare și vinovăție, ori spre „recuperarea” unui pseudotrecut al originii, adică spre una sau alta din speciile regretului.
E important deci să distingem între aceste două afecte orientate – diferit – spre trecut pentru că, făcând această deosebire, putem înțelege și descoperirea doamnei Agnes Arnold-Forster din finalul cărții sale, Nostalgia. Povestea unei emoții periculoase, anume că nostalgia are o puternică conotație pozitivă și proiectivă, anti-depresivă și optimistă! Într-adevăr, depresivul (sau nihilistul) tinde să nege totul: trecutul, prezentul și viitorul, regretând faptul de a se fi născut, detestând faptul însuși de a fi. „Luciditatea” lui îl împiedică să uite răul, călătoria în trecut fiind la fel de neplăcută ca și trăirea prezentului sau anticiparea viitorului. Când existența însăși este un infern, nu contează direcția în care o apuci, vei da peste demoni, smârcuri, chinuri și vaiere. Prin comparație, nostalgicul este un optimist „pe dos”, dar totuși un optimist, chiar dacă direcția înspre care tinde este situată invers față de sensul obișnuit al aspirației.
Această constituție pozitivă, robustă, a nostalgiei reiese încă de la prima diagnosticare a ei în 1688 de către medicul elvețian Johannes Hofer care o descrie ca pe o boală dezvoltată de mercenarii elevețieni depărtați, prin natura profesiei, de locurile de baștină. Deși cu un potențial letal, bolnavii sunt, după Hofer, în întregime recuperabili dacă li se aplică, în caz de forță majoră, tratamentul maxim: întoarcerea acasă. În formele ei ușoare, se poate apela la vechile remedii aplicate melancoliei: conversații, distragerea atenției, călătorii, luări de sânge. Ceva mai târziu, Johann Jakob Scheuchzer – adept al viziunii pneumofiziologice asupra nostalgiei – propune soluții mult mai obiective, detașate de aspectul sentimental, cum ar fi ridicarea bolnavului pe o colină sau într-un turn pentru a respira un aer mai rarefiat, din moment ce ipoteza lui era că tocmai coborârea muntenilor la șes ar avea asupra acestora un efect de presurizare. Lui îi datorăm prestigiul pe care l-au căpătat stațiunile montane (și în special cele elvețiene) pentru recuperarea bolnavilor de plămâni de toate felurile (nu doar de nostalgie).
Trebuie așadar subliniată originea spațială a nostalgiei – un aspect foarte interesant al istoriei nostalgiei, îndeobște ignorat. Nostalgia se naște sub auspiciile dorului de un loc anume (dorul de casă), temporalitatea fiind ceva cu totul secundar, de vreme ce, pe de o parte, la Hofer, reamplasarea este oricând posibilă, ireversibilitatea timpului nejucând niciun rol, iar pe de altă parte, la Scheuchzer, nici măcar întoarcerea acasă nu mai este necesară, fiind suficientă refacerea unor condiții de altitudine similare mediului de proveniență. În ambele sensuri – stabilite chiar de la începuturile conceptualizării acestui afect – nostalgia este un sentiment eminamente spațial unde întoarcerea este posibilă! Răzbate aici robustețea de fond a nostalgicului care – departe de a lua act de consubstanțialitatea spațiului cu timpul unde orice mișcare se traduce printr-o îndepărtare ireversibilă față de un punct dat – consideră că ceea ce a fost poate să revină într-un viitor mai mult sau mai puțin apropiat (iată și în această expresie, încă prezentă, determinarea spațială a viitorului). Sentimentul nostalgiei apare în interiorul unei gândiri ce desparte încă spațiul de timp și care se înscrie într-o nostologie odiseică unde douăzeci de ani petrecuți departe de casă sunt șterși odată cu înapoierea acasă: călătoria în spațiu este deopotrivă o călătorie într-un „trecut” rămas nealterat, la fel ca și Penelopa, simbol al unui loc necorupt de curgerea vremii.
Agnes Arnold Forster consideră că temporalizarea acestui afect – și, deci, o oarecare contaminare cu semnificația regretului, se produce sub impresia teribilă a devastării, lăsată de cele două războaie mondiale. Locurile părăsite de cei exilați, deportați, refugiați sau internați în lagăre nu mai există de facto, literalmente ei nu mai au unde să se întoarcă: casele le-au fost demolate, întregul habitat, deseori câte un oraș întreg, complet distrus. Această situație, la care se adaugă și schimbările majore și ireversibile impuse de progresul tehnologic asupra lumii, face ca secolul XX să cunoască o anumită temporalizare a nostalgiei – trăită ca sentiment al pierderii ireversibile, al distrugerii irecuperabile, al părăsirii definitive. În pânzele lui Munch – putem contempla această pierdere a oricărei speranțe din universul unui nostalgic sui-generis și, deci, simbolul cel mai puternic al regretului.
În ciuda temporalizării nostalgiei și deci a intrării regretului pe scena afectivă a unei umanități dezabuzate, nostalgia reușește să-și păstreze o enormă reprezentativitate. Robustețea ei atemporală, spațială, o face să fie, așa cum stă scris în subtitlul cărții, o emoție periculoasă. O emoție periculoasă nu doar pentru că cultivă în noi o viziune falsă asupra trecutului, idealizându-l în comparație cu un prezent la fel de mincinos denigrat, dar și pentru că permite o serie de manipulări politice și ideologice de o gravitate extremă: reabilitarea nazismului sau a comunismului. Nostalgia a fost folosită masiv pentru instaurarea unor realități cumplite: de la al treilea Reich și Uniunea Sovietică până la… America lui Donald Trump. Doctrina MxGA (unde în loc de x putem pune Marea Britanie, Germania sau, iată, azi, Rusia) este alimentată prin inocularea și întreținerea unei atitudini nostalgice față de un „trecut” de cele mai multe ori imaginar și fals. În țările est-europene nostalgia are o conotație politică cât se poate de clară, căci „nostalgicii” nu doar jelesc dispariția comunismului, ci îl deplâng într-un mod activ, dorindu-l readus în realitatea prezentă prin orice fel de simulacru, oricât de autocontradictoriu ar fi.
Nostalgia este folosită din plin și în marketing, în fidelizarea consumatorilor, dar și a angajaților față de locurile lor de muncă. Exemplele furnizate de Agnes Arnold Forster vor să ne convingă că nostalgia este prezentă în mai toate tipurile de discurs: publicitar, politic, organizațional și cultural. O găsim deopotrivă la politicienii de dreapta, dar și la cei de stânga, la conservatori și la progresiști, la fasciști și la comuniști; o găsim chiar și la aceia care o contestă și o combat, invocând timpurile… lipsite de nostalgie. Nostalgia, crede autoarea, este un sentiment universal, încercat de oamenii din toate timpurile, chiar dacă este valorizat diferit de la o epocă la alta sau de la o cultură la alta. În cele din urmă, nostalgia își dovedește proprietățile curative, fiind o bună modalitate de a combate depresia sau de a ameliora ori întârzia demența – dat fiind că diferența dintre a fost, este și va fi ține de scoarța conștientă a psihicului nostru, estompându-se până la dispariție pe măsură ce coborâm în adâncurile inconștiente ale vieții noastre interioare, astfel că trecutul poate fi perceput la fel de viu și de recompensator ca și prezentul, la fel de stimulativ și motivant ca viitorul.
Rămânem, la final, cu impresia de robustețe a nostalgiei, fiind poate cea mai volițională specie a tristeții. Nu întâmplător, așa cum spuneam la început, filosoful voinței de putere este, printr-un concept fundamental, eterna reîntoarcere a aceluiași, deopotrivă un filosof al nostalgiei.