În 1840, când, în calitatea sa de inspector general al monumentelor istorice, Prosper Mérimée îi semnala arhitectului Henri Révoil situația abației Thoronet, pe care o clasa ca monument istoric, el reușea să salveze de la distrugere un lăcaș a cărui măreție suferea sub aglomerarea hambarelor și a staulelor. Devenise una dintre numeroasele victime ale atrocităților Revoluției de la 1789. Restaurarea avea să înceapă în 1841 și să continue până astăzi. Alături de abațiile Silvacane și Sénanque, Thoronet este una dintre „cele trei surori provensale”, expresie a sublimei eleganțe arhitecturale cisterciene și a unui regim de viață croit după reguli imuabile.
Ridicată între 1160 și 1230, ea aduce în mijlocul naturii neverosimil de perfecte farmecul pietrei de Thoronet renumite pentru rezistență și culoarea caldă, alături de armonia volumelor simple și de luminozitatea produsă de jocul arhitecturii și de mângâierea soarelui. Din puritatea liniilor se naște lumea unui mister revelat, iar duhul ce o învăluie cheamă spre această casă a Domnului, acum, ca și în urmă cu opt secole. În ansamblul lipsit de orice element decorativ și de orice culoare adăugată de artă, conceput astfel pentru ca nimic să nu atragă privirea spre a nu distrage de la rugăciune și contemplație, totul atrage privirea. Văzută din aer, geometria strictă închide în ea austeritatea majestuoasă, dar inevitabil seducătoare a acestei estetici unice. Precum catargul unei nave statornicite în legendă, turnul clopotnițe își dezvăluie silueta masivă, anunțând Vestea cea bună.
Abația nu mai poartă, de mult, ecoul pașilor călugărilor. Pașii sunt ai spectatorilor acestui univers suspendat în timp și aflat, odinioară, la adăpost de tumultul orașelor și de ispita lumească. Vizita organizată cu ajutorul ghidului audio oferă o prezentare articulată și detaliată, pe alocuri cu accente de teatru radiofonic. Ea redă o imagine elocventă a vieții monahale așezate sub celebra deviză Ora et labora. În pivniță sunt expuse butoaie de vin datând din secolul al XVIII-lea, precum și o elaborată presă de ulei. Atrage atenția prezența șemineurilor de ventilație concepute pentru a evita acumularea vaporilor de alcool.
Între domnia ierbii și oceanul cerului se întinde claustrul. Trupul tăcerii se strecoară aici, conviețuind cu voința naturii. Privirea cuprinde eleganța arcadelor duble deasupra cărora se află câte un oculus, deschiderea circulară săpată în piatră prin care lumina soarelui ajunge în galeriile ce împrejmuiesc curtea. Acest loc în care, pe cărările veacurilor, în refugiul inimii, rugăciunea s-a însoțit cu undele reflecției păstrează în sine un aproape imperceptibil paradox – sub libertatea cerului, claustrul este, totodată, închis între ziduri, după cum o indică însuși numele său. Este promisiunea lumii părăsite odată cu depunerea jurămintelor. Deschis și totuși intim, spațiul ce unește biserica de clădirile dedicate activităților comune devine un liant diafan între două coordonate existențiale.
Ghidul audio îndeamnă, apoi, la vizitarea sălii capitulare, locul consacrat întâlnirilor zilnice ale călugărilor. Aici citeau câte un capitol din Regula Sfântului Benedict și discutau despre chestiuni administrative. Tot aici își alegeau abatele. La umbra ogivelor susținute, în centru, de două coloane cu elemente decorative, cuvântul rostit lua locul prelungii tăceri. De altfel, etimologia numelui acestei săli (<lat. capitulum 1. capitol; 2. consiliu clerical) se regăsește și în verbul a recapitula însemnând a relua o discuție punct cu punct sau capitol cu capitol. În armarium, mica încăpere alăturată care a funcționat drept bibliotecă, nu se mai află niciun volum sau manuscris. Se știe însă că locul a găzduit texte ale lui Aristotel, precum și tratate de medicină și manuale de geometrie și de astrologie. Imaginația poate plăsmui conturul tomurilor încărcate de știința pe care o primea spiritul desăvârșit în credință.
Un pasaj situat între claustru și grădina exterioară, singurul spațiu, cu excepția sălii capitulare, în care călugării aveau permi siunea de a vorbi, era martorul discuțiilor în care se stabileau sarcinile zilei, înainte de începerea muncii agricole. Prezența bolților cu nervuri, sprijinite pe două coloane cu capiteluri decorate, relevă influența gotică.
Aflat la etaj, dormitorul comun aduce în fața vizitatorului chipul devotamentului profund și al legăturii continue cu divinitatea. În fața fiecăreia dintre numeroasele ferestre dormea câte un călugar. Câte o dală de piatră marchează spațiul ce delimita paturile de scânduri și paie. Revărsarea zorilor îi trezea pe toți pentru a doua rugăciune a zilei, după cea rostită în jurul orei două. Nu un simplu ritual, ci expresie a îndepărtării de ademenirea tihnei fizice, ritmul rugăciunilor născute în această sală pare să se fi transformat într-o prezență pedagogică, amintind de cuvintele din Regula Sfântului Benedict: „Să ne sculăm, dar, căci, trezindu-ne, Scriptura ne spune: A venit vremea să ne sculăm din somn (Rom. 13, 11) și, deschizând ochii noștri către lumina îndumnezeitoare, să ascultăm cu uimire ce ne îndeamnă glasul dumnezeiesc care răsună în fiecare zi, zicând: Astăzi de veți auzi glasul Domnului, nu vă împietriți inimile voastre (Ps. 94, 8).” În stânga dormitorului, despărțită printr-un zid, se poate vedea chilia starețului, în fața căreia se înalță o scară ce duce spre clopotniță.
Orientată spre răsărit și proiectată în formă de cruce latină, având o excelentă acustică, biserica abațială primește binecuvântarea volumelor simple, alături de lipsa sculpturilor, a picturilor și a altor obiecte. Lumina intră prin câteva ferestre proiectate în acord cu dinamica Soarelui și cu precădere printr-un oculus situat în mijlocul unei bolte de la capătul navei. Destinată doar folosirii de către comunitatea monastică, biserica nu are portal. În absida semicirculară, trei ferestre redând simbolul Sfintei Treimi luminează locul în care altarul original, care a văzut de nenumărate ori jertfa Trupului Sfânt, își arată cuviincioasa simplitate. Se remarcă prezența a două uși: în stânga, una destinată fraților laici (les convers), însărcinați exclusiv cu treburile agricole și manuale ale abației, iar în dreapta o alta, numită ușa morților, folosită pentru transportarea trupurilor călugărilor spre cimitirul din spatele laturii estice a bisericii.
De la refectoriul în mare parte ruinat, în care odinioară se intra dinspre claustru, la clădirea ocupată de frații laici, la sala arhivelor, în murmurul tăcerii, viața a curs disciplinat, cuprinsă în echilibrul dintre rugăciune, muncă și odihnă. Din mijlocul zidurilor sobre ridicate în răspăr cu opulența arhitecturii cluniace se ivește chipul acestei „surori provensale” născute din virtute și sacrificiu. La umbra traveelor, vizitatorii de azi parcurg căile tainelor cisterciene și ascultă concertele oferite, uneori, în biserica abațială. Deslușesc aici imaginea unei comunități așezate sub semnul iubirii și al strictei norme, amintind de un legământ căruia spiritul contemporan nu i-a slăbit, nicicând, forța.
Justina Irimia
Note bibliografice:
https://www.le-thoronet.fr/en
https://archive.osb.org/rb/text/REGULA_SF_BENEDICT.pdf