După mai bine de trei decenii de la afirmarea editorială în literatura contemporană, Varujan Vosganian publică un volum antologic prin concepția tematică – 150 de proeme – la editurile în colaborare simbolică Junimea și Ararat. A debutat în 1994 în dublă ipostază – poet și prozator –, întârziat de cenzura comunistă. Editorul perfecționist Mircea Ciobanu (și poet în aceeași măsură) menționa că debutul a fost amânat întrucât scria poeme „umbrite de statornică revoltă (și) mâhnire“. Adăugând definitoriu: „Varujan Vosganian avea toate datele unui artist care își face religie din refuzul faptului împlinit.“ Grupajul de mai târziu Cartea poemelor mele nescrise constituie expresia convingerii intime a scriitorului de împlinire a destinului dincolo de fruntariile vremii. În viziune lirică, momentul nașterii sale coincide cu al genezei „cărții poemelor nescrise“, ca înzestrare de ordin divin pusă în valoare de travaliul artistic necontenit. În poemul titular al volumului citat, autorul imaginează o Bibliotecă a poemelor nescrise în care își găsesc locul poeți emblematici cu biografie prematur întreruptă, dar cu destin împlinit în posteritate După primul deceniu post-comunist, în alternanță cu proza, poetul dintre generații și-a fructificat talentul într-o serie de grupaje omogene: Ochiul cel alb al reginei (2001), Iisus cu o mie de brațe (2004), Cartea poemelor mele nescrise (2015), Ei spun că mă cheamă Varujan (2019) și Neîndemânatic de viu (2023).
Pentru Varujan Vosganian, înzestrat cu vocația retrăirii, actul poetic înseamnă confesiune nestrunită de conformism, substanțială prin atributul sincerității, cum mărturisea altădată: „Poezia se scrie la persoana I. Ea este o artă a sincerității, o continuă mărturisire. O spovedanie fără cuminecătură, căci poetul nu primește nimic în schimb și nu poate fie iertat pentru darurile sale.“ În esență, poetul cultivă lirismul ca eveniment de cunoaștere, cu accente apăsate pe cunoașterea de sine. Tensiunea rostirii confesive, cu patos reținut și irizări ironice, este generată de reflexia în oglindă sau sentimentul dedublării dintre ființa cotidiană și ființa poetică („Întind cerneala pe fața de masă./ E destulă cât să rescriu cu ea universul și mai ales/ ceea ce cred eu despre el. / Viața mea/ e fabuloasă, făcută din fapte mărunte./…/ Poezia mea e-o epopee scrisă la persoana întâi.“). Explorarea eului profund conduce spre decantarea unor impresii și sentimente care devin laitmotive ale confesiunii lirice, deseori în perechi antinomice: singurătatea și solidaritatea de generație, zidul (ce desparte oamenii și închide zarea) și libertatea, dragostea și înstrăinarea, bucuria vieții și apăsarea morții, memoria și visul, identitate și alteritate, labirintul existențial și al memoriei, existența subiectivă și realitatea istorică. În câteva proeme, autorul promovează paradoxismul în manieră originală, reunind în textul poetic idei/imagini aparent contradictorii: „S-ar crede că e cu neputință să realizez autoportretul propriei morți și totuși prin versurile mele nu fac decât asta, cu sentimentul că fiecare poezie e ultima pe care o scriu, pun în ea tot ce simt, până când cerurile se golesc…“
Principiul cunoașterii prin arta poetică este reafirmat într-o secvență de la începutul volumului alcătuit din poeme fără titlu: „Despre ce altceva aș putea să scriu, dacă nu despre mine, despre ceea ce eu văd și voi nu vedeți, despre ceea ce spun cu buzele strânse încât nici măcar liliecii, cu auzul lor ascuțit, nu aud, despre singurătatea pe care cu nimeni n-o-mpart, căci mai ușor e să împarți trupul decât singurătatea, scriu mai ales despre ceea ce am trăit și nu despre ce-am făptuit/…/ între trăire și făptuire stă nașterea poeziei.“ (VII) Originalitatea discursului confesiv este intens generată prin mixtura organică dintre istorism și biografism, cum sugerează în actualul grupaj: „Ceea ce scriu devine poezie când ajung la propriul portret, sufletul care însoțește nașterile în trepte ale trupului și desprinderile de trup.“ (XCIX). Și accentuează în poemul-epilog al cărții, încheiat cu admirabila evocare eminesciană Și…CLI: „Cum ar fi să fiu nemuritor și să scriu poezii, am ales un zeu protector al poeților, prea nemuritor să fie poet, am ales muzele poeziei, nici ele nu scriu poezii, am dat nemurirea pe poezie, muza care mă inspiră e moartea și asta n-o face mai îngăduitoare (…) poezia poate fi născută, nu și distrusă, cum bine spunea poetul, învăț a muri câtă vreme sunt viu, dacă mor fără asta, n-am să mai știu niciodată ce-i moartea.“ La confluența istoriei cu (auto)biografia, poetul îmbracă hlamida unui istoric profesionist, dacă admitem adevărul că istoricii trăiesc ei înșiși din amintire (fie și pe cale livrescă).
Concepând poezia ca „artă a sincerității“ – „o continuă mărturisire“, cum o definea altădată, Varujan Vosganian excelează în arta rememorării prin transfigurarea amintirilor în trăirea interioară, îmbogățită figurativ în maniera stilistică, după principiul cunoașterii de sine și al înțelegerii lumii cu capital istoric în care viețuiește contemplând-o („tot ce am trăit și, mai ales,/ ce mi s-a părut c-am trăit/ se povestește în poeziile mele/ fantasmele care mi-au trecut dinainte/ cea mai teribilă mărturisire// în poeziile mele există doar prezentul continuu/ nu ziua de mâine, ci ziua de azi“). Trăiesc și viețile despre care scriu – enunță poetul, rememorând fapte și imagini din călătorii, cu vestigii istorice și muzee, reînviind amintiri din copilărie și ecouri livrești sau mitologice, întâmplări tragice etc., toate concurând, în modalitate reflexivă, la nașterea poemului. Memorabile sunt imaginile figurative din templul incașilor de pe Muntele Machu Picchu, din Golful Francez sau din cadrul vizitei făcute regelui Mihai la Versoix. Dar și perspectiva întunecată asupra orașului Stepanakert, din care etnicii armeni au fost expulzați (în poemul CXLIV). Pentru poetul cu privirea retrospectivă care generează crezul artistic, cu interferențe religioase proiectate pe fundal istoric, fiecare poem își are povestea lui, fiind scris cu Prețul libertății: „Nimeni nu-mi poate lua totul, de vreme ce scriu poezii/ altfel spus, mă simt liber/ câtă vreme scriu poezii/ fiecare cuvânt se așază la locul lui, cu migală/ nici mai mult, dar nici mai puțin/ ca pietricelele mici, colorate/ din vechile mozaicuri/ fiecare vers se naște dintr-o poveste a lui/ și spune o poveste care e numai a lui.“ Un loc aparte în situarea poetului în lume îi revine spațiului natal, orașul Focșani. A cărui atmosferă de viață pașnică ori dramatică este reînviată într-o serie de poeme retrospectiv-afective din alte cicluri.
Poetica aducerii-aminte, cultivată sistematic de Varujan Vosganian în majoritatea grupajelor, este anunțată și la începutul culegerii 150 de proeme, într-unul din poemele indicate numeric: „Am moștenit de la ai mei dreptul de a avea amintiri pe care ei n-au avut timp să le uite, mi-au lăsat amintirile moștenire, așa cum mi-au lăsat casa părintească și curtea, cireșul din fundul grădinii, hainele atârnate în cui care îi așteaptă încă să se întoarcă…“ În secvențe substanțiale, timbrate afectiv, sunt evocate figurile luminoase ale părinților și străbunilor. Începând cu soarta tragică a străbunicului David Melichian („ a fost omorât cu pietre, era un om cu carte, scria poezii“) și a bunicilor Garabet și Setrak, martorii genocidului poporului armean din 1915, reconstituit de scriitor în capodopera romanescă: „Pe bunicii mei, Garabet și Setrak, nu i-am văzut niciodată, m-am hotărât să scriu o Carte a șoaptelor despre ei amândoi, despre cele văzute și nevăzute, și tocmai lacrimile lor, pe care nu le-am văzut, m-au ajutat să o scriu.“ Este evocată în același registru tragic bunica Arșalnis: „și-a scris viața pe ultima pagină a unei Biblii, incendierea cartierului armenesc și fuga din Constan tinopol, aruncarea în valuri a trupului tatălui mort la traversarea mării, căsnicia pusă la cale de părintele Ignadios, copilul născut mort și pe urmă tata, cutremurul din patruzeci și războiul cel mare, apoi lumea cea mare și-atât…“ Și mulți alții evocați cu afecțiune familială, care reprezintă „Icoana morților mei, unică și arătând, fără tăgadă, că eu sunt făptașul, e amprenta digitală a memoriei mele.“ În consemnarea poetului: „fiecare clipă îmi rescrie biografia, ceea ce era ascuns iese brusc la lumină“.
Toate aceste portrete sunt conturate în registrul adecvat al poemelor în proză, fără să atenueze tensiunea rostirii lirice. În chip simbolic câteva poeme din 150 de proeme (dincolo de invenția lexicală din titlu!) sunt integrate în volumul mixt picto-poetic, în formulă inedită de poeme și ilustrații, cu caracter omagial, Elogiu alor mei (Editura Ararat, 2024). Cum consemnează Varujan Vosganian: „când spun ai mei nu înseamnă că îmi aparțin, ci, mai degrabă, eu mă adaug strămoșilor mei, și atunci mai cinstit este să spun alor mei, să-i aud când mă strigă, același trup cu o mie de chipuri, aceleași funii împletite care ne leagă…“