Sunt interesat de multă vreme de ceea ce numim generic religie populară, adică un ansamblu de credinţe, practici, ritualuri şi reprezentări trăite (perfromate, cum am spune în noua limbă română) comunitar, adesea în afara sau la marginea doctrinei oficiale ale unei biserici. Religia şi religiozitatea populară este „vie“, imprevizibilă, plină de emoţie şi energie. Este religia trăită a maselor, deloc sistematică, dogmatică, „intelectuală“– exemplul cel mai îndemână pe care-l am acum este marele pelerinaj de la Iaşi, Sfânta Parascheva, rândul, „coada“ este un organism (aproape) autonom de logica teologic-organizaţională a Bisericii. Istoricul francez al religiilor Michel Meslin percepe religia populară ca fiind un „fenomen de compensaţie, născut din creativitate colectivă, a credincioşilor şi Bisericii deopotrivă, răspunzând unor nevoi practice şi afective, pe care dogmele şi învăţăturile oficiale nu le pot satisface pe deplin“ (colocviu internaţional Canada, anii 1970). Omul, „credinciosul“ a dorit dintotdeauna să aibă cu divinitatea relaţii simple, directe, nesofisticate, prin el însuşi sau prin intermediul slujitorilor Bisericii – iată de ce religia şi religiozitatea populară reacţionează diferit când este confruntată cu adevărul şi regulamentele rigide ale ierarhiilor bisericeşti sau ale grupurilor sacerdotale.
În acest context, întâlnirea cu volumul lui Valer Simion Cosma, Molitve, Cetanii şi Afurisenii. Preotul în lumea ţărănească a românilor ardeleni, sec. XVIII-XIX, s-a constituit pentru mine într-o adevărată revelaţie pentru înţelegerea în profunzime a tainei religiei populare, declinată în spaţiul transilvănean şi, in extenso, românesc. Trebuie însă precizat, pentru a nu deruta, că nu este un volum dedicat religiei populare, aceasta fiind cheia mea de lectură. Este vorba de o carte de aproape 400 de pagini (cu „scris mic“ şi paragrafe strânse, hârtia a ajuns, vai, un lux pentru cei care încă mai tipăresc ca Gutenberg) ce poate fi citită și ca o probă de istorie ecleziatică, antropologie socială, istorie culturală. Într-un cuvânt, greu de clasat, datorită complexităţii sale. Dar nu şi de citit. Autorul are un condei fluid, se mişcă uşor între arhivă şi cercetarea de teren, între comentarii savante şi propriile sale amintiri din copilărie despre practicile magico-religioase unei lumi arhaice care s-a încăpăţânat să supravieţuiască pe ici, pe colo, după anii 1990, prin unele cotloane ale văilor Năsăudului. Valer Cosma (n. 1986) este „istoric, antropolog şi publicist ocazional“, după cum mi-au spus cele două oglinzi fermecate ale lumii noastre, Google şi Ciatgipiti’. În prezent, director al Bibliotecii Universităţii Lucian Blaga, Sibiu. Chiar dacă acest lucru nu este menţionat explicit, bănuiesc că este vorba de o teză de doctorat publicată în volum, la care s-a muncit de-a lungul timpului foarte mult, ceea ce nu poate decât să ne bucure, având în vedere nivelul precar doctoratelor din această ţară. Şi reversul studiului doctoral: teme şi idei repetitive, detalii metodologice supra-adăugate, justificări, o mica doză de „pedanterie“ intelectuală pe care o au toţi autorii mari atunci când sunt încă „mici“.
Tema centrală a cărţii este legată de figura preotului în lumea rurală transilvăneană a secolelor XVII-XIX, dincolo său de rolul său strict liturgic, de „administrator“ al tainelor şi procedurilor rituale bisericeşti. Se ajunge la o frescă detaliată a religiozităţii cotidiene din acea perioadă, a raporturilor delicate dintre credinţă şi magie, religie oficială şi populară, relaţiile dintre principalele confesiuni din Transilvania etc. Preotul apare în această carte ca fiind un personaj complex, cu zone de lumini şi umbre. Nu este deloc idealizat, aşa cum face istoria bisericească tradiţională sau, uneori, literatura, nici criticat, ci este situat foarte just între teologic şi social, un personaj care mediază între comunitate şi sacru, în zorii unei perioade în care întreaga regiune vedea deja cum se ridică valul destructurant la modernităţii sociale, tehnice, culturale etc. Portretul preotului „valah“ este reuşit, pentru că autorul chiar ştie să lucreze cu mult dorita, dar greu de atins, interdisciplinaritate: combină natural istoria bisericii cu cea a mentalităţilor, sociologia literaturii, antropologie religioasă cu munca de arhivă. De unde şi impresia finală, acută, pe care o ai după ce citeşti această carte, că doctrina este una, iar religia trăită, alta – cu toate nuanţele sale, ritual, magie, superstiţie- infinit mai greu de înţeles şi, de ce nu, acceptat.
Cartea este compusă din două părţi distincte: prima cu capitole despre acele practici şi aspecte care arată tocmai medierea dintre comunitate şi sacru prin molitve, cetanii etc. şi aspectele sincretice ale acestora, iar partea a doua este dedicată unor studii de caz, printre care regăsim de pildă şi pe preotul Simeon Florea Marian – cel care face trecerea de la „combaterea superstiţiilor“ la culegerea şi salvarea folclorului. Sunt multe aspecte provocatoare şi interesante în acestă carte, care deschid căi şi lumini nebănuite pentru cei obişnuiţi doar cu istoria şi istoriografia clasică a Transilvaniei, cum ar fi de pildă marele succes de care se bucurau preoţii „valahi“, ortodocşi şi greco-catolici în rândurile maghiarilor şi saşilor protestanţi, în rezolvarea cazurilor complicate de boală, magie etc. Sau relaţia aparte avută de preoţii români cu acuzele şi procesele de vrăjitorie care încă mai există în secolul al XVIII, toleranţa arătată de aceştia. Personal, m-a atras ideea „pragmatismului religios“ de care dădeau dovadă credincioşii, indiferent de confesiune. Credinţa nu era doar un sistem dogmatic, ci şi un instrument practic pentru rezolvarea porvocărilor vieţii, eficacitatea rituală a preotului fiind deci valorizată şi legată, delicat, de religiozitatea populară. Punct şi de la capăt.
După lectura acestei cărţi veţi avea o altă privire nu doar asupra vieţii religioase din Transilvania, ci şi asupra sensibilei complexităţi a acesteia.