pentru R
Ideea a fugit. Trebuia să o fi notat undeva. În jocurile copilăriei eram cu totul prezent și aproape că nu existam în afara lor, reveneam la banalitatea zilei pentru ca mai apoi să mă reîntorc la ele cu și mai mult entuziasm. Primisem de la mama o cutie frumoasă cu un joc cu zaruri și pioni, pe capac era o poză cu un câmp de cicoare. Jucam împreună cu mama, mai ales cu mâinile ei cu degete lungi care făceau o mișcare răsucită atunci când aruncau zarurile. Iar eu întorceam capul și priveam pe geam o secundă sau două, uneori auzeam și vrăbiuțele cântând aproape de pervaz, până când aterizau pietricelele cu puncte negre. Mama zâmbea și aduna punctele iar clipele acelea erau doar ale ei. Acum e rândul tău, îi auzeam vocea blândă. Cum vrei, și aruncam zarurile simțind că asta nu se va petrece la nesfârșit.
Într-o după-amiază toridă a unei veri care parcă trecea prea repede, Gale mi-a povestit o întâmplare pe care o trăise pe o insulă din Grecia. Am stat amândoi în logia pentru fumători a hotelului în care sunt camerist, eu în pauza mea pe care i-am oferit-o, ea cu aerul de boemă care trăise o viață uluitoare pe care n-o povestea oricui. Ascultă-mă, ascultă cu atenție. Mi-am netezit pantalonii în zona genunchilor și m-am pus pe ascultat. E un câmp de cicoare între noi, Gale, poți să mergi desculță. Cum vrei, mi-a zis și a început.
Pe străzile arse de soare, la umbra vag mentolată a eucalipților, în praful alb venit dinspre munții sterpi și marea sărată, la inter¬secția a două străduțe rivale, exista cea mai veche brutărie a satului. Intrarea scundă era o ca o gură larg des chisă spre un interior întunecat cu miros de făinuri aspre.
Am intrat în brutăria veche, a zis Gale cu voce calmă, din Creta aceea a lui Zorba Grecul, încăperea avea pereții prăvăliți, semăna cu un staul, doar că fără animale sau poate că erau pe undeva. O masă veche ponosită, un cuptor aproape dărâmat și o tejghea cu coșuri pline cu plăcinte și pâinici cu stafide și susan unde vindea un grec solid și leoarcă de transpirație, un bărbat tânăr și frumos cu ochi negri și blânzi, împletituri fine de gene grecești și arabe, cu tricoul pătat de sudoare și mâinile păroase. Făina mirosea a țărână și culoarea era pământie, pereții, pielea, zâmbetul, aerul reținut, poate și gustul grecului. Era dimineața devreme, poate prea devreme ca să-mi pierd speranța.
Spune, Gale, spune mai departe, speranța noastră e un simplu joc dintr-unul mai mare care e scris până la capăt. Nu te teme, Gale, mergi prin câmpul de cicoare și spune.
Bărbatul cu gât gros și brațe tatuate, mereu transpirat, vindea din cuptorul fierbinte și la el era mereu coadă, la alte brutării din apropiere, nu prea. Grota, mi-e greu s-o numesc altfel, nu semăna cu un magazin, locuri din astea nu ar primi autorizație în mod normal, nici nu mai știu ce putem numi normal, în fine, grota semăna și cu atelierul lui Hefaistos, îți spun detaliul ăsta pentru că știu că ești un camerist care citește. Cuptoarele antice și focul furat de la zei de grecul ăla obraznic, uite că scânteia a ajuns să-mi aprindă și mie țigara, Gale a făcut o față nostimă. Într-o latură a încăperii exista o masă foarte mare și înaltă care semăna a catafalc, pe ea se scoteau cu o lopată lungă pâinile și se așezau ordonat. Sferele turtite de cocă erau puse pe o de stivă de lemne, niște rafturi grosolane acoperite cu o pânză groasă neagră, acolo creșteau în întuneric. Beznă în întunericul brutăriei, pentru ca mai apoi să iasă la iveală tot felul de bunătăți.
Lasă-te de fumat, domnișoară, dacă-mi permiți. Continuă.
Cele mai bune plăcinte se vindeau dimineața devreme, apoi rămâneau în ordine descrescătoare alte favorite ale localnicilor. Pe la ora zece nu mai găseam decât cu brânză de oaie, cele cu spanac se zvântau repede, uneori taurul transpirat mai păstra câte una pentru un client preferat, poate pentru o femeie. Cred că știi legenda cu Zeus transformat în taur răpind-o pe Europa, ei bine, a dus-o în insula Creta unde a avut cu ea trei fii, pe Minos, pe Radamant și pe Sarpedon. Cine și-ar mai numi azi copiii așa? Vânzările mergeau bine, se citea în privirea calmă a grecului. Pe la ora două după amiaza un singur coș mai rămânea pe tejgheaua din lemn întunecat și zgâriat. Pâinile cu stafide și susan, calde încă, de la căldura încăperii și a verii toride, sunt bune de rupt și de mâncat așa. Pâine goală, cu mâna, pe drumul spre mare, cu mirosul de lut al făinii și unsoarea uleiului de măsline, căldura soarelui întunecat al Mediteranei care îi hrănește la sân pe cei mulți de pe țărmurile ei. Sunt mulți și le e foame, marea și căldura, transpirația și teama, dragostea de la amiază și tânguirile nopților cotropite de năvălitori. Bărbații din Creta sunt curajoși. Mai mult nu trebuie să-ți spun. Din punctul ăsta de vedere semeni cu ei, dar povestea e alta. Vrei să continui? Mai ai timp?
Cum vrei tu, Gale. Nu stau cu ochii pe ceas, cu tine nu fac asta și-mi face plăcere să-ți spun direct, nu te învălui, nu te duc cu vorba. Îmi făcusem treburile cele mai importante și aveam timp s-o ascult. Cea mai bună poveste nu are suspans, aia e pentru curioșii de rând. Poveștile lui Gale nu aveau cap și coadă dar aveau un corp răvășitor de frumos, care-mi rămânea pe retină multă vreme.
E bine să existe în viața fiecăruia măcar o persoană pe a cărei iubire să te bazezi, a continuat Gale. Dacă oamenii își arată neputința, atunci Dumnezeu preia acest rol într-un mod ferm, vizibil și te trezești într-o bună zi iubit doar de El. Pâinile ieșite din mâna brutarului semănau cu acest fel de iubire, deși povestea este despre cu totul altceva.
Am oprit-o puțin ca să-mi netezesc mai bine pantalonii și cămașa. Spune.
Cum vrei.
Legenda e de multe ori mai adevărată decât evidența și despre această splendoare de taur brutar circulau povești în micul sat de pescari. Unii spuneau că e fiul unei sirene, sau chiar însuși Poseidon, alții erau convinși că e fiul unui emigrant ca-și făcuse datoria față de viață și iubise o femeie din sat apoi plecase pe drumul principal pierzându-se în zare, apoi prin munți unde mai fusese văzut de un cioban, de oile sale și de măgăruș. Munții foarte înalți de lângă sat făceau norii să dispară, animalele, pâraiele, chiar și ei înșiși se mai ascundeau în perdele de ploi mărunte în iernile târzii. Doar mării nu-i puteau face nimic. Umedă și vag liniștită, săltându-și pielea de mătase în lumina amețitoare, îmbrățișând pe cei curajoși care se avântau în larg și uneori reținându-i pentru conversații neîntrerupte la un ceai de alge pe fundul mării. Dar despre cărările astea nu se prea vorbea în sat. Se păstra acea tăcere enervantă despre secretele pe care le cunoaște, de fapt, toată comunitatea.
Într-o după amiază am fost invitată la o cafea, gazda mea, o femeie înaltă, subțire, cu nasul fin ca o lamă și cu părul ca Janis Joplin la Woodstock, m-a primit pe terasa ei. A fost tare bună cafeaua deschisă la culoare, cu zaț și gust de argilă pe care am primit-o și în care mi-a citit. Când nu ai o carte bună cu tine, citește în cafea, mi-a sugerat ea și s-a încruntat privind pereții ceștii mele. Repetițiile din sala de dans a orașului apropiat se vor termina curând și o să vină și spectacolul și apoi o să plec, nu mă îmbie inima dar oricum plec, nu pot sta aici, am și eu o casă chiar dacă acolo o să mă întâmpine doar aerul și tăcerea. Grecoaica m-a liniștit, dârele alea care se scurgeau ca pâraiele repezi însemnau drumuri și oameni care o să-mi aducă un echi¬libru, nu oameni, un om foarte curajos, așa cum a fost Iosif al Mariei.
Știi Gale, cred că toți oamenii ar trebui să locuiască lângă mare, ar fi mai fericiți. Spune, domnișoara mea.
Cum vrei.
Taurul era fiul acestei femei. Pe el nu-l ghicise în zațul cafelelor băute de-a lungul anilor, se ivise într-o bună zi ca o pâine bună în pântecele ei. Bărbatul era mut din naștere. Lucra la brutărie, mai întâi fusese primit ca ucenic, nu avea nevoie de vorbe, doar de mâini și de atenția cu care citea pe buze. Băiatul creștea, nu mânca prea multă pâine și nici nu gusta din delicioasele bougatsa de la brutărie, legumele grecoaicei îl hrăneau și carnea mieilor sau a caprelor iar apa limpede a izvorului din pădurea de eucalipți îi stingea setea. Mersul, firea, felul îi erau ale unui băietan suplu și sprinten și mama îl adora și-l punea să meargă înaintea ei ca să-l privească. Băiatul mai avea un dar, grecoaica mi l-a dezvăluit, îi plăcea să danseze, în curte, pe plajă, în pădure. Aici aveți cu toții dansul în sânge, așa cred. Sângele e peste tot, a zis ea, ne-am luptat pentru insula asta. Dansul, știi probabil filmul cu Zorba, dansul e zațul nostru. Poți citi în el. Te rog, ia-l și pe fiul meu la repetițiile voastre, domnișoară dans. Femeia îmi știa numele dar prefera să-mi spună așa. Mă chema la viață, așa cum faci tu atunci când îmi spui pe nume și-mi ceri să continui să dansez.
Domnișoara mea.
Imponderabil e un cuvânt greoi și nedrept pentru salturile pe care taurul le făcea, din el săreau în aer firicele de făină rămase în păr și pe umerii lui lați. Nu era vals nici un alt dans cunoscut de mine, l-am lăsat să meargă până la capăt cu demonstrația. La un moment dat amețisem, sala se învârtea cu mine, simțurile mele erau săltate de la sol. Reveneam cu tălpile pe podea atunci când frumusețea asta de bărbat schimba ritmul. Colegii mei din trupă se uitau uimiți și încercau să identifice pașii, stilul dar pulberile săreau și mai sus spre tavanul care cobora peste noi. Un asemenea dansator nu mai văzusem. În fața ochilor aveam o splendoare de om care executa cu precizie mișcări complicate. Pisicile, care de obicei ne acompaniau plictisite de la pervaz, acum făceau ture prin fața ușii larg deschise lungindu-se și lățindu-se în toate felurile ca niște armonici vii cu inimioare și cozi mișcătoare. Dansul taurului brutar. Ochii lui erau ai tatălui, îi simțea arzându-l în profunzime și pornea un dans furios.
Grecoaica se încruntase atunci când o întrebasem despre tatăl acestui fiu drag. Pinii și eucalipții îl înghițiseră pe cel care oferise sămânța lui acestui pământ. Și tăcerea se așternuse. Și era cel mai bine să rămână așa.
După spectacol trupa s-a strâns în holul hotelului în care eram cazați. Impresarul, om rece și calculat, era de data asta extrem de amabil și volubil. O să mergem mai departe cu spectacolul, taurul făcuse senzație. Dar noi? Și noi, nu? Ne-a liniștit, fusesem cu toții un corp comun. Nu-mi prea convenea dar nu aveam ce face, eu îl adusesem pe acest bărbat care amuțise audiența. Aici e ceva necurat la mijloc, a zis un coleg dansator. A rupt scena și tunetele alea care au pornit din senin, iar noi parcă am fost vrăjiți și acum mă dor brațele și picioarele. Ce tot spui acolo, mâine o să-ți revii, l-a liniștit impresarul. Uite, Gale e OK, nu-i așa, domnișoară? Îl urmăream cu greu. Aveam în nări un miros de pâine proaspătă cu miros crud și greu. Eu îl adusesem pe brutar. Mă durea înfiorător capul. Dansul lui ne-a copleșit, ne-a târât prin brazda scenei ca pe niște pluguri ruginite și a scos din noi pulberi de făinuri necunoscute. Sala era împietrită. Lumina scălda scena dar nu venea de la reflectoare. Îmi ardeau ochii în cap, taurul m-a luat în brațe și m-a ridicat, îmi dicta, încheieturile mele trosneau și am dansat mai bine ca niciodată. Și tu acum vrei să spui că o să-l luăm în trupa noastră? Domnișoară, dans, a zis impresarul, peste trei zile avem un contract la Atena. Cum vrei, am răspuns.
După spectacol, brutarul plecase direct acasă. Nu cred că impresarul îi arătase contractul și nici nu cred că taurului îi păsa, înainte de răsăritul soarelui avea de pregătit plăcintele și pâinile, niciun dans nu l-ar putea opri. Picase pe mine să-i spun mamei lui, el era descoperirea mea.
Gale a tras cu putere din țigară.
Grecoaica cu părul ca Janis Joplin a făcut ochii mari. A ridicat ceașca de cafea și s-a uitat adânc în ea apoi mi-a vârât-o sub nas. Zațul aproape că nu se crăpase în firișoarele destinului, era ca o smoală de culoare deschisă, niciun drum nu se arăta. Mă rugase să-l iau pe fiu la repetiții nu pentru el ci pentru mine. Nu el avea nevoie de experiența asta, eu aveam. Îmi tremurau mâinile, probabil că băusem prea multă cafea. Ochii negri ai femeii mă priveau liniștiți. Fericirea lui e aici, în niciun alt loc nu este, pădurea de eucalipți e hotarul nostru. Tu ai un câmp de cicoare în fața ta, acolo să mergi.
Domnișoară?
Am plecat din sat a doua zi după spectacol, am trecut mai întâi pe la brutărie dar era închis. Un lacăt ruginit și o poartă care părea că nu mai fusese deschisă de multă vreme, de foarte multă vreme, mi-au trezit îndoieli. Am lipit urechea de zid și am auzit un zgomot înfundat și puternic, o copită de animal uriaș întemnițat și în stomacul meu s-a pornit o durere surdă. Oamenii insulei treceau spre treburile lor, soarele începuse să ardă, sarea mării ajunsese pe fața mea și mă gâdila. Microbuzul trupei era gata de plecare și claxonul mă chema enervat, când dintr-o dată am simțit în nări un miros de făină crudă și un glas a tunat în mintea mea: domnișoară, pleacă!
Impresarul mi-a spus că am leșinat dar poveștile lui sunt întotdeauna exagerate. Așa cum este și povestea mea, cameristule, o crezi doar dacă vrei.
Am luat-o pe Gale de mână, nu mai făcusem asta cu ea, aveam ochii aproape închiși și i-am spus cu voce joasă: a fost odată ca niciodată un câmp de cicoare între noi. Apoi ideea a fugit.