În 1996, Samuel Huntington publica studiul Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale, o carte devenită populară în lumea academică și nu numai, ca răspuns polemic la o altă carte care făcuse valuri, Sfârșitul istoriei și ultimul Om a lui Francis Fukuyama apărută în 1992. Ambele cărți iau act de încheierea Războiului Rece odată cu destrămarea Uniunii Sovietice și ambii autori priveau viitorul în mod diferit: Fukuyama cu un optimism profetic la confiniile cu utopia postulând imprudent sfârșitul marilor conflicte geopolitice, Huntington mult mai rezervat, întrevăzând posibilitatea apariției unor noi ciocniri generate însă de diferența dintre culturi, unde factorul religios joacă un rol important, aspectele economice, ideologice ținând de o ordine a secundarului. De asemenea, Huntington considera că principalul conflict va fi între civilizația occidentală și cea islamică. Prezentul ne arată un tablou mult mai complex, mai versatil, infirmând teoria lui Huntington în pretenția sa globalistă, dar confirmându-i o serie de intuiții. Cum poți califica un conflict precum cel dintre Rusia și Ucraina, care s-a globalizat prin efectele pe care le produce, unde ambele țări împărtășesc același tip de cultură, același tip de civilizație și aceeași credință pravoslavnică. Revizionismul a fost încorporat doctrinar în politica de tip totalitar a Rusiei putiniste care a condus la un război fratricid cu un stat cu care legăturile istorice și culturale sunt profunde. În același timp, așa cum susține liderul de la Kremlin, războiul este total și se poartă împotriva Occidentului, fapt care reînnoadă cu o tradiție mult mai profundă decât cea pe care o oferă statul bolșevic.
Războiul dintre Israel și grupările arabe radicale care au acționat în fâșia Gaza tinde și el să se globalizeze prin poziționarea pro și contra a Turciei și statelor din Orientul Mijlociu, a Statelor Unite, a statelor Uniunii Europene. Elementul religios a produs în interiorul culturii și civilizației occidentale numeroase fracturi, falii, dar acest fapt este valabil și pentru Islam, unde radicalizarea unor facțiuni, partide, regimuri teocratice au condus la apariția grupărilor teroriste, la antioccidentalism ca ideologie de stat, dar și la războaie fratricide. Ceea ce se întâmplă în Orientul Mijlociu cu războaiele sale civile de o violență extremă, cu conflictele între sunniți sau șiiți demonstrează că nu elementul religios constituie problema, ci interesele diferitelor clanuri, ambițiile autocratice ale unor lideri, fundamentalismul religios dublat de antioccidentalismul furibund etc.
Este chiar contextul cultural, civilizațional, politic și istoric în care ne introduce romanul lui Adrian Lesenciuc, Limba lui Hristos, înfățișând lumea arabă ca un câmp de tensiuni irezolvabile unde revendicarea unui adevăr relativizat de interpretări ideologizate, de reflexe men talitare tributare tribalității premoderne se face nu prin conciliere și dialog, ci prin violența etatică, politică, rezumată printr-o replică apoftegmatică: „Pacea este pentru cei slabi.“
Romancierul își alege pe singu rul fiu dintr-o familie înstărită care locuiește la Tripoli în Liban, în perioada războiului civil libanez (1975-1990), dar prelungindu-se până în 2013. Familia reunește două tradiții culturale, intelectuale și religioase, tatăl apropiat de ideologia comunistă care în Islam este o versiune atenuată a unui socia lism conciliant este creștin, cu posibile origini iudaice, în timp ce mama este musulmană, sunnită, fiică de șeic, profesoară universitară cu numeroase relații și rubedenii poziționate la vârful politic. Această familie constituie expresia unei armonii multiculturale și multietnice care a caracterizat Libanul de dinaintea războiului civil. Cât despre fiu, arab creștinat, acesta se autocaracterizează grandilocvent-donquijotesc într-o frază care sintetizează contradicțiile și utopia unei religii a păcii: „Eu, aproape ateu, comunist după tată și iubitor de carte după mamă, dușman al violenței și al ideologiilor, mă declar cruciat, ucenic în această problemă, pornit în căutarea adevărului și a celui care m-a învățat cum să dialoghez cu Dumnezeul păcii.“
Ceea ce oferă Adrian Lesenciuc prin intermediul personajului său care cunoaște mărirea temporară ca secretar de stat și declinul, este o viziune de profunzime asupra lumii arabe, a tradițiilor politice derivate din doctrina religioasă „purtată din vechime pe aripile poeziei arabe“, precum cea a marelui poet din Kufa, Al-Mutanabbi. Aici teoria lui Huntington dobândește o oarecare relevanță: înțelegerea lumii arabe fără o profundă imersiune în cultura și literatura ei, în tradițiile ei seculare rămâne una superficială, generatoare de mari confuzii. Militar de profesie, observațiile lui Adrian Lesenciuc privind câmpul tactic al conflictelor militare din Orientul Mijlociu în context geopolitic dobândesc pertinența unui observator avizat care poate să aducă speculația la un nivel analitic superior. Michael Ondaatje în Pacientul englez reușea să aducă cultura arabă și formele ei de civilizație vechi cu nomadismul triburilor deșertului, berberi, beduini, dar și cu poezia oazelor, a drumurilor secrete în marea de dune și a mitologiei în proximitatea hinduismului și culturii aferente cu un personaj provenit din India, în mijlocul unui conflict global, cel de-Al Doilea Război Mondial.
Mi se pare că romanul lui Lesenciuc vizează o miză de aceeași anvergură, imersiunea în profunzimea lumii arabe, dar cu reflectarea ei în forme de sensibilitate afine, în mistica sufită, în idealismul de contur utopic al unei regăsiri a spiritului pacificator al Coranului cu sursele sale poetice. Avem un straniu Don Quijote arab cu un personaj insolit, Adel, care vrea să redea întreaga strălucire și demnitate jihadului devenit cruciadă, o luptă cu Sinele de care Mântuitorul recomanda să te lepezi: „(…) e străduința musulmanului, lupta cu sine însuși de a-și îmbunătăți credința. Jihadul e o luptă individuală cu orice pornire, inclusiv cu furia care te macină, (…). E o luptă pentru principii, printre altele pentru dreptate, pentru Maruf, «poruncind binele și interzicând răul» (…) E o luptă interioară, extinsă colectiv pentru apărarea acelorași principii. Și în care vei găsi aceleași înțelesuri, căci jihadul e o luptă pentru Dumnezeu, în egală măsură o luptă pentru principii morale, căci Dumnezeu nu e altceva decât dreapta măsură, dreapta credință și luminarea minții, a sufletului, a vieții.“ Într-un fel, această luptă se regăsește în titlul cărții, este tributară mesajului cristic, „limba lui Hristos“, minunata parabolă a pacificării unui omenesc atât de scindat, de rupt de sursa sa originară de viață, bunătate și înțelepciune. Adel se face apostolul acestui mesaj pe care dorește să-l ducă tuturor musulmanilor și creștinilor din acest Orient Mijlociu însângerat, ajungând în localitatea extrem de retrasă Maaloula, unde se spune că încă se mai vorbește limba lui Hristos, aramaica.
Pentru a înțelege pe deplin semnificația acestui apostolat, Lesenciuc introduce în romanul său o altă poveste care ne coboară pe firul istoriei cu aproximativ 2000 de ani în urmă, în primele două decenii după răstignirea lui Hristos, în perioada în care creștinismul propovăduit de apostoli este prigonit din toate părțile, de către puterea romană, de către evreii ortodocși care n-au primit cuvântul Domnului, dar și de către alte neamuri fiecare cu credințele și zeii lor. Deși o perioadă tulbure, ea este în același timp și aceea a marilor intensități, a marilor fervori, a primilor martiri care-l mărturisesc pe Isus, a convertirilor spectaculoase cum sunt și cele ale lui Pavel din Tars pe drumul Damascului și a ucenicei sale, sfânta Tecla. Povestea acestei sfinte se află în sinaxarele ortodoxe și oferă, într-adevăr, relieful dramatic al unei existențe care poate fi transpusă în roman, ceea ce și face Adrian Lesenciuc. Predica ținută de Shaul, apostolul Pavel, într-o locuință din apropierea casei sale, ajunge la urechile ei și-și face drum rapid în inima ei. Tecla provine dintr-o familie bogată din Iconium și este logodită cu un tânăr, cu care a copilărit, Tamir, provenit din a doua familie ca rang nobiliar și avere. Tecla se îndepărtează de acest tânăr căruia i-a fost promisă printr-o alianță obișnuită în cadrul marilor familii, din cauza cruzimii de care acesta dă dovadă condamnând la moarte un alt tânăr negustor pentru atenția pe care fata i-a arătat-o. Imaturitatea sa, cruzimea și slăbiciunea caracterului creează o prăpastie de netrecut între cei doi tineri, iar apariția lui Shaul pe care fata îl asociază luminoasei figuri paterne – tatăl ei a fost asasinat de un roman, definitivează ruptura și o așază pe un alt traseu destinal, cel al devoțiunii față de Iisus.
Maniera în care scrie acest roman al sfintei Tecla îl apropie pe Adrian Lesenciuc de un alt roman precum Dumnezeu s-a născut în exil al lui Vintilă Horia, dar nu sare departe nici de Baraba al lui Per Lagerkvist. Neîndoielnic, romanul care stă ca model pentru această perioadă atât de încărcată de tensiune ce urmează răstignirii Mântuitorului este Quo vadis al lui Henryk Sienkiewicz. Mari romancieri au urmărit felul în care diverse personaje intrând în contact cu Mântuitorul au suferit o transformare covârșitoare. În Maestrul și Margareta al lui Mihail Bulgakov, Pilat din Pont trăiește intensitatea acestei apropieri și ulterior drama celui care a permis răstignirea Mântuitorului. Tâlharul Baraba nu mai poate fi același după ce a stat alături de Mântuitor în fața mulțimii, fiind salvat în schimbul condamnării la moarte a fiului lui Dumnezeu. Inspirat, Adrian Lesenciuc procedează în același fel alegându-l pe apostolul Pavel și pe prima sfântă muceniță pentru Hristos, sfânta Tecla, ca personaje ale romanului său.
Cele două povești se îmbină și se unesc la final în mica localitate Maaloula, locul de pelerinaj și centrul simbolic al romanului. Regăsesc aici o altă miză majoră a cărții lui Lesenciuc centrată într-o interogație care se desface în reformulări menite să-i cuprindă complexitatea: Mai este posibil astăzi un apostolat de felul celui al lui Pavel din Tars? Poate cineva potoli vrajba iscată între semințiile care trăiesc în țările Orientului Mijlociu și pe care le leagă aceleași tradiții și religii seculare? Cum ar arăta un astfel de apostolat? Cum putem regăsi limba lui Hristos, limba păcii și armoniei divine? Romanul nu oferă răspunsul, ci plasează cu finețe și inteligență interogația în miezul culturii și civilizației occidentale și orientale, în creștinism și islam deopotrivă.