În anul 2024 au fost publicate două volume de eseuri intitulate Rusia. Viziuni transoceanice, semnate de Czesław Miłosz, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură (1980), umanist, comparatist, istoric al ideilor, cunoscător al spațiului european și american. Încă de copil, Miłosz a intrat în contact cu realitățile ruse, a învățat limba și a urmărit de-a lungul timpului ce se întâmplă în acest vast spațiul geografic și cultural, străduindu-se să înțeleagă traiectoria unei unei civilizații cu totul aparte: Rusia. Pentru Miłosz, Rusia nu este doar un actor politic sau un spațiu geografic, ci un fenomen cultural și spiritual care trebuie înțeles în profunzime. El scrie despre Rusia ca despre o problemă morală și metafizică, nu doar ca despre o amenințare istorică. Această abordare îl plasează printre puținii intelectuali capabili să pătrundă complexitatea acestui spațiu fără să cadă în clișeele geopolitice sau în reflexele resentimentare. Miłosz se înscrie într-o tradiție a intelectualilor polonezi care au cunoscut limba și cultura rusă în profunzime și au urmărit constant evoluțiile din spațiul rus. Chiar și după stabilirea în Occident, el a continuat să citească în rusă, să reflecteze asupra literaturii și istoriei ruse, să urmărească traiectoria autorilor și ideilor provenite din această civilizație. Însă, spre deosebire de mulți alții, Miłosz nu s-a lăsat niciodată sedus de ideea unei Rusii „mântuitoare“, ci a căutat să înțeleagă tensiunea internă a acestei civilizații: între absolutul mistic și teroarea instituționalizată, între profunzimea spirituală și brutalitatea istorică.
Un rol esențial în acest efort de înțelegere îl are reflecția sa asupra marilor scriitori ruși. Miłosz îi citește pe Pasternak, Mandelștam, Soljenițîn și Brodski nu doar ca pe niște autori de literatură, ci ca pe niște conștiințe tragice, prinse în lupta dintre adevărul interior și minciuna oficială.
În lectura lui Czesław Miłosz, figura lui Boris Pasternak era deja un reper major al poeziei ruse cu mult înainte de publicarea romanului Doctor Jivago. În Polonia, poetul era considerat „poetul rus nr. 1“, un semn de recunoaștere culturală între intelectuali. Miłosz amintește că, pentru tinerii din Moscova și Leningrad, un simplu citat din Pasternak era suficient pentru a semnala apartenența la cercuri care disprețuiau kitschul artistic și intelectual promovat oficial. Chiar dacă milioane de sovietici nu știau nimic despre el, opera lui circula în copii scrise de mână, alimentând mitul rezistenței culturale. În Occident, legenda a fost menținută vie de către cercurile intelectuale din Franța, Anglia și America, unde Pasternak era privit ca „cel mai mare poet rus în viață“.
Pasternak pornește dintr-o poetică anti-speculativă, senzorială, cu „supraabundență metaforică“ ținută în corsetul strofei și rimei. E șaman și iluzionist, dar își remodelează treptat „imaginea poetului“: nu fântână care țâșnește, ci burete care absoarbe (program de artă ca percepție, nu ca demonstrație). Această „ciudățenie“ l-a salvat sub stalinism – răspunsul la argument a fost dansul ritualic, nu contra-argumentul –, dar e, spune Miłosz, o victorie à la Pirus: dacă libertatea cere să pari „iurodivîi“, societatea e bolnavă. După 1940, Pasternak însuși își declară depășite arabescurile timpurii: uitase că „în sine, cuvintele pot însemna ceva“; trece la un ideal de stil „direct și nepretențios“. Aici Miłosz vede nucleul rezistenței lui: claritate, simplitate, compasiune, fără avangardism autist, fără kitsch oficial.
Miłosz descrie Doctor Jivago ca o operă profund singulară, opusă atât presiunilor ideologice, cât și tentațiilor estetice ale epocii. Idealul literar al lui Pasternak era „un stil direct și nepretențios, care să permită cititorului să își însușească conținutul fără a observa felul cum îl dobândește“. În roman, acest ideal se concretizează prin claritatea narativă și prin compasiunea cu care sunt relatate tragediile. Miłosz notează că, deși cartea abundă în orori istorice, nu există „nicio urmă de mânie împotriva existenței“; dimpotrivă, întreaga narațiune este impregnată de o compasiune creștină. Concepția despre istorie este una fatalistă: ea este o forță exterioară individului, asemenea naturii, iar oamenii sunt doar păpuși folosite și aruncate. Din această viziune se naște o etică specifică – nu a celor care guvernează, ci a celor guvernați, a celor care acceptă resemnați suferința și își găsesc demnitatea în compasiune și discreție. Miłosz recunoaște aici o continuitate a tradiției ruse: personajul Jivago combină trăsături ale lui Alioșa din Frații Karamazov și ale prințului Mîșkin din Idiotul. Totodată, romanul nu este nici comunist, nici anticomunist, ci o relatare etică și poetică a condiției umane în fața istoriei. În acest sens, Doctor Jivago a reprezentat, pentru scriitorii occidentali, o revelație: roman naiv, direct, scris cu compasiune, pe care ei nu mai știau să îl producă.
O dimensiune centrală a eseului lui Miłosz o constituie opoziția dintre arta autentică și cultura de masă, văzută ca teren al kitschului. În Rusia sovietică, „monstruoasa arhitectură plăsmuită parcă din zahăr“, metroul moscovit împodobit ostentativ, ansamblurile artistice oficiale și muzica militarizată reprezentau nu doar politică culturală, ci chiar concepția oficială despre frumos. Pentru mase, acest kitsch era arta însăși. Pasternak apare ca un supraviețuitor al elitei intelectuale ruse, dar, spre deosebire de alți autori retrași în exil interior, el a rămas activ, continuând să extragă din mediul său resurse pentru literatură. Miłosz face o paralelă cu Occidentul: cultura de masă americană, produsă de „tehnicieni“ pentru consumul maselor, are în esență aceeași structură ca și kitschul sovietic, chiar dacă scopurile sunt diferite (profit și divertisment vs. pedagogie politică). În ambele cazuri, artistul autentic este marginalizat. Pasternak a refuzat atât avangarda izolată, cât și kitschul oficial, alegând o cale de mijloc – păstrarea unei tradiții literare vii, dar eliberată de sofisticăriile sterile. În acest sens, el reprezintă, pentru Miłosz, o rezistență prin artă împotriva mecanismelor de standardizare culturală.
La rândul său, Mandelștam este poetul pe care poporul și puterea îl folosesc chiar și după moarte. Imaginea „martirului hristic“ a fost consolidată în exil și în posteritate, dar nu reflectă întreaga realitate: Mandelștam a scris și texte de circumstanță, a dorit să fie aproape de bolșevici, a interiorizat vinovăția. Marele paradox: cea mai lungă și complexă poezie a lui Mandelștam este Oda către Stalin (1937). Formal, poemul este o construcție de tip pindaric – triade, variații metrice, imagini elaborate. Dar conținutul este un panegiric bizantin, greu de acceptat estetic și moral pentru un cititor polonez sau occidental. Pentru Miłosz, această poezie nu poate fi „salvată“ prin ironie ascunsă – elogierea lui Stalin e reală, chiar dacă amestecată cu dorința disperată de supraviețuire. „Oda“ devine oglinda grotescă a secolului XX: arată cum geniul poate să se încline în fața crimei. Miłosz vede în text mai degrabă o tragedie a epocii decât o vină individuală. Figura lui Mandelștam în cadrul tragediei totalitarismului secolului XX dezvăluie un poet prins între frică, vinovăție, dorința de apartenență și geniul propriei arte. Comentariul lui Miłosz nu este un rechizitoriu, ci o încercare de a înțelege locul poetului rus în fața statului. Oda lui Stalin nu poate fi redusă nici la frică individuală, nici la o simplă eroare: ea exprimă tensiunea dintre arta înaltă și istoria degradantă.
În legătură cu personalitatea și opera lui Soljenițân, dincolo de considerațiile referitoare la reacția presei americane față de discursul Nobel, Miłosz surprinde câteva trăsături pe care le formulează în mod clar și convingător. Printre altele, afirmă că Soljenițîn vine din tradiția realistă rusă a sec. XIX (erou memorabil, panoramă socială, opoziție dintre bine și rău), în timp ce proza occidentală a traversat revoluții formale care au „dezumanizat“ figura umană și au dizolvat eroul. Scriitorul rus cultivă estetica mărturiei, bazată pe document, construcție epică și protagonist moral. Soljenițîn se înscrie pe linia herderiano-slavofilă, în care poporul transpare ca entitate spirituală, iar literatura ca flux al memoriei colective. Când forța întrerupe literatura, „se oprește mișcarea inimii poporului“: apar generații mute. Din punct de vedere etic, Soljenițîn respinge relativismul: binele și răul sunt reale, iar triada frumos-bine-adevăr (Dostoievski) reprezintă criterii evaluative incontestabile. Programul lui Soljenițîn este unul personal-etic (națiune, memorie, credință), nu ideologic-programatic; scriitorul rămâne un conservator revoltat împotriva deformării valorilor pe care le afirmă.
Un loc important în reflecțiile critice ale autorului polonez despre literature rusă îl deține Iosif Brodski, de care s-a apropiat în timpul exilului american, descoperind adevărate afinități elective. În lectura lui Czesław Miłosz, Iosif Brodski se definește în primul rând prin fidelitatea față de linia clasică a poeziei ruse. Moștenirea sa nu este una abstractă, ci concretizată într-o genealogie care îl leagă de Annienski, Anna Ahmatova și Osip Mandelștam, iar în plan mai larg de tradiția petersburgheză a literaturii ruse (vezi eseul de mai jos).
În concluzie, pentru Miłosz, fiecare dintre cei patru mari poeți ruși reprezintă un mod diferit de a trăi raportul dintre literatură și istorie în secolul XX. Pasternak întruchipează drama artistului între geniu liric și compromis politic, între viziunea universală a omului și presiunea de a participa la „marele proiect sovietic“. În el, Miłosz vede un poet al sensibilității, capabil de o autentică experiență religioasă și morală, dar prins în ambiguitățile epocii. Mandelștam arată contradicția cea mai dureroasă: poetul care a scris versuri de o puritate și intensitate excepționale, dar și o Odă către Stalin, simultan capodoperă formală și compromis moral. El simbolizează drama intelectualului rus prins între dorința de a aparține poporului și groaza excluderii, între libertatea poeziei și presiunea statului. Soljenițîn ridică literatura la rangul de mărturie morală: scriitorul ca profet și acuzator al totalitarismului, dar și ca purtător al unei tradiții ruse mesianice și creștine. Opera lui, balansată între document și roman, readuce în centru problema binelui și a răului, respinsă de relativismul occidental. Brodski este vocea purității și a disciplinei poetice, moștenitorul tradiției petersburgheze, care se opune zgomotului lumii prin muzicalitate, rigoare și ironie. El arată că poezia poate rezista prin formă, chiar într-o epocă de suprasaturație verbală.
În ansamblu, Miłosz citește literatura rusă modernă nu ca simplu fenomen estetic, ci ca laborator al destinului uman în istorie. Pasternak, Mandelștam, Soljenițîn și Brodski sunt patru figuri ale aceleiași întrebări fundamentale: cum poate supraviețui poezia (și adevărul) în fața statului totalitar și a istoriei devastatoare? Răspunsul lui Miłosz este dublu: pe de o parte, poezia se dovedește fragilă, supusă compromisului și presiunii; pe de altă parte, tocmai în fragilitatea și ambiguitatea ei, literatura dă mărturie despre demnitatea spiritului și își păstrează victoria peste timp, acolo unde puterea politică se prăbușește.