A plecat dintre noi Marcel Pop-Corniș, răpus de o maladie nemiloasă. Până la instalarea bolii, fusese extrem de activ, febril chiar, cu o capacitate de muncă ieșită din comun. Așa l-am cunoscut, așa a rămas. Nu știu vreun alt intelectual român atât de obsedat de buna întrebuințare a timpului. Dacă se întâmpla să aibă o pauză între două cursuri, îl găseai (în timp cei noi flecăream la barul Universității) la bibliotecă, citind, traducând sau scriind. Avea o etică a muncii de tip protestant – era să zic clujean, oraș în care și-a făcut studiile. De-o eficacitate uimitoare, era implicat într-o sumedenie de activități pe care, ca prin miracol, reușea să le ducă la capăt. L-am descoperit în ipostaza de traducător (admirabil) al celor Nouă povestiri ale lui J.D. Salinger, publicată în 1971, în coada de cometă a scurtei relaxări a represiunii ideologice de după 1965. Trei ani mai târziu, am stat față în față: el, examinator la concursul de admitere la secția de engleză a filologiei timișorene, eu candidat. Țin minte că am avut un fel de polemică legată de traducerea sintagmei „motive power“. Eu propusesem versiunea „putere de tracțiune“ (aș traduce la fel și astăzi), iar el s-a lansat într-un mic discurs comparativ, atrăgând atenția că e foarte important să ții seama de context. A vorbit despre „forță motrice“, „energie motrice“, „putere de mișcare“ și alte câteva, de care nu-mi mai aduc aminte. Cred în continuare că a reușit atât de bine să redea energia interioară (motrică sau nu) a povestirilor lui Salinger încât nu s-a pierdut nimic din subtilitatea și transparența casantă a textului. Mă încântă și acum felul în care a transpus, într-o fonetică șchioapă, pentru uzul unei fetițe de câțiva ani, numele eroului-fetiș al mai multor proze ale lui Salinger, Seymour Glass: „zi, măr, glas“.
Eram deja foarte apropiați când și-a finalizat teza de doctorat, Tema și forma romantismului simbolic: de la Herman Melville la Thomas Wolfe, care a stat la baza cărții publicate trei ani mai târziu, Anatomia balenei albe. Poetica romanului american epopeic și simbolic (1982) – rămasă până azi un punct de referință în americanistica de la noi. Trecuseră zece ani de când cenzura îi refuzase publicarea volumului Critică și simptomatologie, considerat mult prea îndrăzneț pentru momentul respectiv, ulterior Tezelor din iulie 1971, care au restalinizat comunismul românesc. A continuat să traducă din literatura americană, alegând mereu cărți dificile din punctul de vedere al limbajului: Thomas Wolfe, Privește, înger, către casă (1977), Kurt Vonnegut Jr., Fii binecuvântat, domnule Rosewater (1976), Ken Kesey, Zbor deasupra unui cuib de cuci (1981). Traducerea celebrului roman al lui Robert Penn Warren, All the King’s Men, n-a mai putut apărea. Cenzura vigilentă a observat că tribulațiile politicianului corupt, „Boss“ Willie Stark, semănau izbitor cu cariera politică a lui Nicolae Ceaușescu.
La plecarea din țară, Marcel Pop-Corniș era un intelectual pe deplin afirmat. Primise deja două premii ale Uniunii Scriitorilor și ocupa un loc de frunte într-o promoție de angliști și americaniști de înaltă clasă: Virgil Stanciu, Ștefan Avădanei, Dumitru Ciocoi-Pop, Liviu Cotrău, Mihai Spariosu și alți câțiva. Fractura biografică a avut însă efecte benefice asupra carierei profesionale. A predat, mai întâi, la Universitatea Northern Iowa, apoi la Harvard, pentru ca ulterior să-și lege numele de Virginia Commonwealth University, din Richmond, unde a ocupat mulți ani funcția de șef de departament. A colaborat la cele mai prestigioase reviste academice din Statele Unite, diversificându-și cercetările dincolo de domeniul literaturii, în zona comparatisticii și a comunicării.
Cărțile publicate în America (Hermeneutic Desire and Critical Rewriting: Narrative Interpretation in the Wake of Poststructuralism (1992), Narrative Innovation and Cultural Rewriting in the Cold War Era and After (2001), sau în România: The unfinished battles: Romanian postmodernism before and after 1989) culminează cu monumentalul tratat realizat împreună cu John Neubauer, History of the Literary Cultures of East-Central Europe, în patru volume (2004-2010). Metoda critică profund inovatoare, bazată pe teoriile relecturii și rescrierii critice, a condus la realizarea unei lucrări fundamentale pentru înțelegerea metamorfozelor culturale, istorice și ideologice din Europa Centrală și de Răsărit.
Scriu acest articol dintr-o dublă perspectivă: aceea a datoriei de a omagia excelența cuiva din branșa căreia îi aparții, dar și pentru a mai spune o dată cât îi datorez din punct de vedere profesional și uman. Cel mai important lucru pe care l-am învățat de la el a fost simțul mizei: în tot ce întreprinzi, e esențial să țintești cât mai sus. Nu are importanță dacă vei ajunge pe culmi. Important e să te afli pe traiectoria ce duce spre ele. Legat de asta, mi-a repetat de nenumărate ori că a nu-ți risipi timpul cu fleacuri nu e doar o îndatorire profesională, ci una morală. A mizat pe mine cu un fel de încăpățânare de frate mai mare. S-a asigurat că particip, încă din studenție, la colocviile și conferințele de mare vizibilitate, că public în reviste de prestigiu, mi-a dat sfaturi despre cum să-mi redactez articolele și cum să citesc un autor, o carte și, dacă era posibil, o literatură.
Pe când eram student în anul al doilea, m-a luat de-o parte și mi-a spus: „Nu cred că trebuie să-ți mai pierzi vremea la seminarele astea, unde ai văzut că nu pot urca la un nivel prea înalt. Am vorbit cu Cornel Ungureanu, te așteaptă la revista Orizont, să-ți dea să scrii articole.“ Am rămas siderat: cursurile și seminarele lui mi se păreau extraordinare. Ne-a vorbit despre postmodernism cu cel puțin șapte-opt ani înainte ca acel curent cultural să fi pătruns în România. Când, în 1985-1986, Eugen Simion m-a invitat să particip cu un studiu la faimosul, între timp, număr al revistei „Caiete critice“ dedicat postmodernismului, am fost puțin derutat: mi se părea că respectiva formulă era deja depășită și că nu merita să-i acorzi cine știe ce atenție. Aveam dreptate, deși observ că unii încă se revendică acelui trend care mai mult a dăunat decât a ajutat la crearea unor opere de valoare.
În 1982 (eram corector la „Orizont“) m-a convocat la o discuție despre un proiect la care voia să mă facă părtaș. Semnase cu Editura Științifică și Enciclopedică un contract pentru un dicționar al literaturii americane. Am făcut un plan amănunțit de lucru (de fapt, îl făcuse singur, până în cele mai arborescente detalii) și am pornit la treabă. Ni s-a alăturat, în scurtă vreme, Ioona Rauschan (ulterior, o excelentă prozatoare, stabilită în Germania, și plecată revoltător de repede din această lume). N-am să uit serile de dezbateri, care se întindeau mult după miezul nopții, în care peroram nu doar despre autori, ci și despre necesitatea înnoirii metodologice chiar și într-un domeniu arid cum era cel al lexicografiei. Am descoperit multe din ideile pe care ni le expunea atunci în magistrala lui tetralogie dedicată culturii central și est europene. După fiecare din aceste fabuloase „ședințe de lucru“ plecam acasă cu un braț de cărți (procurate de el printr-o metodă pe care n-o pot bănui nici azi) și redactam, cu o conștiinciozitate de tocilar, articol de dicționar după articol de dicționar. Din păcate, totul s-a năruit odată cu plecarea lui în Statele Unite. Nici Ioona, nici eu nu aveam anvergura necesară pentru a continua proiectul. Nu-mi trecea prin minte că va decide să rămână în America, unde primise o bursă la Universitatea din Iowa. Era atât de bine împlântat în lumea culturală și academică a orașului, avea atât de multe proiecte, încât nu-mi puteam imagina Timișoara fără el. În plan uman, părea nu doar de vârsta noastră, ci mult mai tânăr decât noi. Am petrecut în trio, împreună cu Marcel Tolcea, nenumărate seri în care, sub pretextul că ne uitam la meciuri sau la filme la televiziunea iugoslavă, râdeam până în pragul leșinului. Umorul lui tongue-in-cheek, plăcerea de a se copilări, maniile și orgoliile lui (nu cred că mi-a iertat vreodată că eram mai bun la fotbal decât el, și nici lui Marcel, care îl bătea constant la tenis), felul primejdios în care conducea, deși era miop, mașina prin oraș mi-au rămas în memorie pentru totdeauna.
Ne-am reîntâlnit în 1991, pe când mă aflam la Washington. A venit să mă vadă și am reînnodat firul comunicării. În 1992, i-am făcut, împreună cu Virgil Nemoianu și familiile noastre, o vizită la Richmond, care figurează între momentele magice ale călătoriilor mele. În 2012, după ce mi-a citit cartea despre William Faulkner, mi-a trimis un email. Spunea: „Aș fi vrut să scriu eu cartea asta. Mi-ai luat-o înainte, bătrâne!“ Evident că nu i-o „luasem înainte“. Dar știam amândoi că nici acea carte, nici cele care au urmat n-ar fi fost posibile fără întâlnirea, fericită pentru mine, a maestrului cu ucenicul.
Prin anul al treilea de facultate, m-a abordat pe un ton misterios-îngrijorat: „Te rog ascultă-mă cu atenție. De-acum, și tu, și Bazil, și Biju Morar, și Tolcea, și Vighi începeți să fiți cunoscuți. O să intrați, dacă nu ați intrat deja, în vizorul Securității. O să încerce, flatându-vă sau cu amenințări, să vă racoleze. Să refuzi orice discuție cu ei. Să nu accepți nicio întâlnire. Dacă insistă, cere să fii convocat la sediul lor – pentru că n-au s-o facă niciodată“. A fost una din cele mai puternice lecții pe care le-am primit în întreaga mea viață. M-aș fi bucurat să știu că a existat și în biografia lui un maestru și un sfătuitor atât de decisiv cum a fost el pentru mine. Dumnezeu să-ți vegheze odihna, prieten și miglior fabbro!