În anii când „Noua Critică“ ocupa o poziție dominantă, s-au purtat dezbateri aprinse pe marginea unei întrebări ce riscă să pară astăzi insolită: „Poate fi predată literatura?“. A fost și tema unuia dintre coloc viile de la Cerisy, ale cărui lucrări au format materia unui volum coordonat de Serge Dou brovsky și de Tzvetan Todorov. Sigur, răspunsul la întrebare era, în principiu, afirmativ, dar el implica o serie întreagă de precizări și de nuanțe. „Noua Critică“ acorda întâietate textului literar și își propunea să pună în valoare specificitatea lui. Prioritară devenea în acest context înțelege rea mecanismelor literaturii, iar perspectiva istorică trecea într-un plan secund. Prezentă în mai multe țări occidentale, această problematică a avut ecouri și în România, fără însă a modifica în adâncime modul de predare a literaturii.
Generația mea a învățat la liceu literatura română după niște manuale încă puternic marcate ideologic. Erau schemele binecunoscute: „realism critic“, „realism socialist“, „critica societății burghezo-moșierești“, „concepții progresiste“, „gândire reacționară“ ș.a.m.d. Abia prin 1963-1964 s-a renunțat la „realismul socialist“. De regulă, profesorii se conformau și reluau toate aceste clișee. Eram la un liceu din Iași cu o excelentă reputație, Liceul Internat, și în ultima clasă, a XI-a (era în 1961-1962), făceam româna cu un profesor la rândul lui foarte bine cotat (asta după ce în clasele anterioare avusesem pro fesori mediocri și care, de altfel, se schimbau des). Modul lui de a preda era cum nu se poate mai tradiționalist: se așeza la catedră, deschidea manualul timp de 6-7 minute și citea (recitea?) lecția, după care ieșea din muțenie și ne ținea un soi de prelegere în care relua și dezvolta ideile din manual. Nu era, cu siguranță, un caz izolat. Tot în clasa a XI-a am ajuns la olimpiada de română până la faza pe țară, care avea loc la București. Aici am fost duși, noi „olimpicii“, la Universitate să asistăm la un curs al profesorului Crohmălniceanu. Am fost dezamăgit: era un curs despre Arghezi, iar profesorul citea de pe foi, totul dând senzația de monotonie adormitoare. Dacă în liceu nu am avut motive de satisfacție, nici în facultate lucrurile nu s-au schimbat substanțial. La specialitatea secundară, româna, literatura se preda ca la școală, în respectul cronologiei și cu inevitabilele disocieri între curentele literare. La „principal“, literatura franceză „clasică“ (în sens larg) era domeniul profesorului Nicolae Popa, aflat la final de carieră. N.I.Popa era un om fin, erudit, de modă veche, dar receptiv față de nou. O receptivitate care nu mergea totuși foarte departe, cursul său fiind unul „cuminte“ (dar prețios din punct de vedere al informației). În definitiv, câștigul major al anilor de facultate a fost că au creat un climat propice lecturii, pe lângă faptul că beneficiam atunci de o politică de relativă „deschidere“ a regimului. Foarte importantă a fost prezența lectorilor francezi, i-am prins pe primii doi care au venit la Iași, Georges Barthouil și Georges Wallet. Barthouil, o persoană foarte inteligentă și italienist de forță, era slobod la gură și făcea, spre deliciul nostru, observații mușcătoare la adresa regimului „de democrație populară“. Wallet ținea un seminar unde ne învăța particula ritățile versificației franceze, noțiunile de bază pe care ni le-a predat mi-au fost de folos până târziu. Existau, așadar, „ferestre“ prin care pătrundea aer proaspăt, neviciat de dogmele oficiale.
Este evident că altele au fost datele ches tiunii în anii ’70- ’80. Oricât de puternică era presiunea exercitată de partidul comunist, universitatea rămânea un spațiu unde aveai o anumită libertate de mișcare, de care trebuia să știi să profiți. Literatura putea fi predată și – lucrul cel mai important – putea fi predată ca literatură și nu ca ilustrare a unor teze ideologice. Am ținut ani buni un curs de literatură franceză modernă (secolul XX, ca să simplific) și pot afirma că am avut, în ce predam, o libertate totală. Cunosc mulți colegi, din Iași precum și din alte centre universitare, care ar putea spune același lucru. Am reușit, prin urmare, să pun accentul pe centrele mele de interes. Arătam, de pildă, că nu poți înțelege deplin mesajul Străinului lui Camus dacă ignori însemnătatea narațiunii la persoana întâi și la perfectul compus (sugeram, implicit, utilita tea poeticii narative). Cum numărul orelor de curs se micșora de la an la an era tot mai greu să le vorbești studenților despre Proust (ce ocupa în cursul meu un loc central) și să descrii arhitectura Căutării timpului pierdut. Situația s-a agravat după 1990: nivelul studenților a intrat în cădere liberă, s-a văzut că ei sunt lipsiți de repere istorice și că lectura e în acută suferință. Nu mai predau din 2012, dar din câte aflu de la alții lucrurile au mers din rău în mai rău. Nu se mai întreabă nimeni dacă literatura poate fi predată pentru că lumea (universitară) are alte preocupări: prizate (și valorizante) sunt acum studiile culturale, studiile de gen, discursul identitar etc. O tânără doctorandă afirma recent, pe un ton ce nu admitea contrazicere, că studiile literare sunt de neconceput fără a ține cont de intersecționalitate, adică de triada rasă, clasă, gen. E un tip de abordare ce a făcut ravagii în universitățile occidentale și care e în curs de „implementare“, după cum se vede, și la noi. Ironie a istoriei: după ce au fost date afară pe ușă, conceptele de „rasă“ și „clasă“ reintră, fără complexe, pe fereastră. Iar studentul, ca și elevul, nu trebuie să mai aibă cunoștințe, ci competențe. Și, cine știe, poate nu e departe ziua când, la examenul de literatură, studentul va fi pus în fața unui test-grilă ca acesta: „Cine a scris romanul Răscoala. Alegeți una din următoarele variante: a)Mircea Cărtărescu, b)Liviu Rebreanu, c)Camil Petrescu, d)Ion Luca Caragiale“.
Exagerez? M-aș bucura să fie așa.