Cel din urmă Tolstoi este, pentru contemporanii săi, un profet. Despărţirea de literatura pe care o practicase până atunci este asemeni unei morţi simbolice: cel care se leapădă de artă reînvie ca învăţător şi indrumător de naţiuni. Scrisul devine, pentru acest Tolstoi de la senectute, un instrument destinat să educe, să cutremure şi să conducă spre mântuire.
Dar, dincolo de tezismul escatologic aşezat ca o piatră tombală peste literatura sa, se află geniul care nu poate fi redus la simplitatea unei dogme. Este ca şi cum Tolstoi cel de dinainte ar supravieţui, iar instinctele sale nu ar putea fi suprimate de elanul mistic al reîntemeietorului ascetic. Ficţiunea se revoltă impotriva cămăşii de forţă în care o ţine captivă ideologia asumată drept crez.
Şi poate că de aceea seria de nuvele ale amurgului lui Tolstoi, de la Moartea lui Ivan Ilici la Hagi Murad, trecând prin Sonata Kreutzer, au intensitatea traumatică a unei confruntări între artă şi dublul ei pedagogic. Timbrul capodoperei se face simţit, în cele din urmă, iar ceea ce durează nu este exerciţiul de salvare colectivă, ci fragilitatea majestuoasă a literaturii. Tolstoi nu poate renaşte în întregime ca profet, de vreme ce miezul stelar al scriitorului nu poate fi stins de revărsarea stihială a dogmatismului mesianic.
Sfârşitul
Moartea lui Ivan Ilici este unul dintre acele texte în care moartea şi suferinţa sunt dezvăluite cu răceala analitică şi lipsa de patetism a unui chirurg. Om fără însuşiri, crescut de societate spre a duce la bun sfârşit indicaţiile superiorilor săi, obsedat de carieră şi izolat în cadrele unei căsătorii fără dragoste, Ivan Ilici este doar unul dintre oamenii anonimi şi cenuşii pentru care moartea este doar o abstracţiune irelevantă, un fapt ce se poate întâmpla numai altora şi niciodată cu adevărat lui.
Educaţia şi viaţa lui Ivan Ilici sunt aşezate sub semnul acestui conformism aurit ce acţionează ca un strat protector între individ şi conştiinţa finitudinii sale. Atent la detaliile prin care se construieşte ascensiunea sa, atent la fiecare pas pe care îl face spre a atinge punctul cel mai înalt la care visează, (poziţia de autoritate, salariul consistent şi casa mobilată spre a evoca poziţia de onorabilitate a înaltului burghez), Ivan Ilici este prins în ritualul cotidian al existenţei, ignorând capătul de drum care i se va înfăţişa, dramatic, ca printr-un capriciu al destinului.
Absurdul înseamnă, în nuvela lui Tolstoi, întreruperea arbitrară şi grotescă a drumului edenic din traiectoria sa socială. Simbolic, moartea lui Ivan Ilici se ascunde în ungherele camerei pe care o aranjează şi o supraveghează, meticulos, ca pe un cabinet de farmacie. Moartea îşi are punctul de pornire în accidentul casnic al lui Ivan Ilici –- lovitura aparent banală declanşează, în corpul său, o reacţie implacabilă. Asemeni unui ceas care bate, anunţând trecerea timpului, cu impersonalitatea mecanismului inuman, suferinţa ascunsă a lui Ivan Ilici cariază, zi după zi, ceva din corpul său, devenind una cu fiecare dintre lunile care îi mai rămân de trăit.
Moartea lui Ivan Ilici este anunţată, aşadar, de această dublă revelaţie a suferinţei pe care nimic nu o poate alina şi a singurătăţii care îl invăluie şi îl izolează de ceilalţi. Întregul univers se fisurează, iar ceea ce rămâne este absurdul unei existenţe ratate. Insinuarea morţii în peisajul atât de bine organizat al vieţii lui Ivan Ilici îl reduce pe bolnav la rolul de spectator al propriei sale agonii. Nu doar Caius, ciudatul personaj din silogismul de şcoală, este muritor, ci şi Ivan Ilici însuşi.
Ca şi personajul din Şapte etaje, naraţiunea lui Dino Buzzati, Ivan Ilici vede ridicându-se, din chiar momentele agoniei sale, edificiul elegant în care va fi coborât, după moarte. Prezenţa celui care se încăpăţânează să nu mai moară este, de la un punct încolo, agasantă. Moartea vine însoţită de singurătatea atroce şi de absenţa oricărei consolări. Sfârşitul lui Ivan Ilici este pregătit de chinul introspecţiei şi al contemplării trupului său, subţiat până la nerecunoaştere de boală. În acest cosmos guvernat de convenţii şi ipocrizie, Ivan Ilici este prezenţa ce tulbură ordinea, în acelaşi mod în care în spectrul din Hamlet nelinişteşte Danemarca cu imprecaţiile sale.
Urletele animalice ale lui Ivan Ilici sunt anticamera morţii. Rupt de cei care îl înconjoară, omul comun şi mediocru este abandonat întâlnirii cu ultimul prag. Ce se află, dincolo, în acel spaţiu din care parvine până la el o lumină binefăcătoare? Ambiguitatea artei lui Tolstoi este ambiguitatea capodoperei – uşa întredeschisă nu ne permite să vedem decât o parte a încercărilor viitoare. Nuvela lui Tolstoi este consemnarea acestei treceri de la iluzia mediocră a fericirii la pragul descărnat şi solitar al morţii.