Mai pronunțat bășcălios decât în Cum reușești, viața mea (Polirom, 2024), tonul din Dulce și ieftin (Editura Polirom, 2025) a lui Dan Sociu continuă jocul degajat cu distincția amicului său Schiller, între poezia naivă și cea sentimentală. Deși tentația încadrării sale într-o categorie – program sau crez – există, și se manifestă mai ales în ceea ce privește marota poeziei naive, Sociu e atras de zvâc și momentan la fel cum e de cocoașa sisifică a Tradiției literare. Au fost dintotdeauna prezenți și recalibrați (adică interpretați) la Sociu și Bacovia, și Emil Brumaru, și Bacovia, și oniriștii.
Prima parte a volumului alătură într-o schemă improbabilă personaje din folclorul pop al anilor ‘80-’90, precum Sandra, de protagoniștii școlii romantice de la Jena. Împreună cu naivitățile programatice, virajele stilistice bruște, postúrile ironice cu despletiri neașteptate, alăturări ca cea de mai sus fac parte din harnașamentul postironiei antrenate de Sociu. Nu trebuie să uităm însă că această etapă în practica și înțelegerea discursului s-a născut din realitățile internaute, economice și politice post-2000 și nu este o îndepărtare de sensibilitate, ci tocmai una care se arată sceptică în fața unui alt soi de sensibilitate, cea postmodernă, pe care totuși o integrează pentru a lansa o boltă proprie, dictată de timpurile actuale, pe care modernii sau chiar premodernii să poată ajunge înapoi la noi.
Or, chiar dacă nu are spirit teoretic, aici e și miza lui Sociu. Fără orizont profetic, primul poem al cărții dialoghează, totuși, cu ultima parte din Uau, măcar prin scenariul parlamentului – sălaș al imageriei capitaliste tip târg de imobiliare. După ciugulitul la „vin și tartine de 10 lei“, Sociu își sărută pătimaș perechea retrăgându-se cu ea la departamentul agricol. Timpul se dilată, astfel că patosul lor hăpăie toate apartamentele scumpe din târg – un cartier întreg – și lasă, la parter, doar garsonierele. Mai încolo, se referă la iluminarea trecută ca la o „viață anterioară“, semn al unei detașări care nu semnifică pasivitatea, ci un tip de ușurătate-zen care-și împinge mai departe înțelepciunea prin lume, detonând-o la tot pasul. De pildă, din critica adusă capitalismului, răsturnată uneori într-un „ce-mi place să vorbesc despre bani“, se naște un derizoriu care, la rândul său înmulțit, încolțește iarăși în coerență.
Efectul e obținut dificil, de cele mai multe ori prin risc, și e mult mai vizibil în partea a doua a cărții, care începe astfel: „În realul arbitrar/ zarul nu rămâne zar/ zero e orez invers/ numărul cel mai pervers.“ Interesante sunt de urmărit, aici, și spațiile alese de Sociu pentru a puncta exasperarea omului de rând care n-ajunge la ciorchinele dolofan al „boldișorului de Aperol“ ciocnit în Centrul Vechi și face din asta nu un pretext pentru a-și preamări umilința, ci un prilej să-și etaleze, cu semn schimbat, statutul. Astfel, perechile care trec prin Centrul Vechi o fac parcă numai ca să ajungă în grădina Ioanid, la Plafar se cântă la șofar în timp ce la Sephora se fură, iar pe lângă Nottara apare țanțoș un preferabil magazin Fornetti. Dublurile acestea devin materializările vizuale ale capturii unui flaneur cam sictirit, dar dornic de distracții accidentale.
A treia parte a cărții începe în tonul unui umor negru intensificându-și efectul prin redarea agale a întâmplării cotidiene, precum mersul la bibliotecă, și care sfârșește în dialoguri absurde purtate cu naturalețe și degajare. Accentul nu cade, așadar, pe conținut și dă chiar senzația că, păstrând tonalitatea, acesta e deschis unei variații libere. În fapt, această nespecificitate creatoare ori creativitate nespecifică e chiar paradoxul seducător și periculos al inteligențelor artificiale, pitit, înainte, în discursurile aclamatorilor wellbeing-ului. Dacă, în ultimul caz, efectul scontat e senzația volatilă a unei băi de acalmie, la Sociu scopul e luarea în balon a reflexelor feisbuchiste de găsit încă pe pagini precum Curierul, dacă nu chiar pretutindeni, dar, și mai important, o invitație ludică la o reflecție tot mai necesară privitoare la capacitatea cititorului – fie el cititor mediu ori specializat – să recunoască un text rezultat din complicitatea scriitorului cu motorașele non-umane: „La funeralii, stăteam în spate lângă fereastră, privind cerul./ Soarele strălucea, păsările cântau/ și eu mă gândeam la vacanță./ Unde să merg anul ăsta?/ La mare? La munte?/ Sau poate să stau acasă și să mă uit la filme./ Și apoi mi-am amintit de decedat/ și m-am simțit oleacă vinovat./ Dar mi-am zis: Viața merge înainte/ chiar dacă unii dintre noi/ au ales să rămână în urmă.“