Într-o limbă etruscă rudimentară
…însă cu gesturi ușor de tradus
mâna mea
avansează spre coapsa ta încinsă în toiul
acestei veri cu incendii și inundații
și cu noi recorduri de fierbințeli;
privim alungiți la tv dezastre repetitive
și revolte de neputință colective sau personale
cu ceva ridicol și demn ademenind atâtea
speranțe
secrete fragile și jalnic de colosale;
ca demnitatea neputincioasă a unui ciung
căruia mucii lui umaniști îi curg până-n gură
iar lacrimi sfioase sfârâie
pe obrajii lui obosiți
de atâta nefericire stratificată
și tot pe atât de fratern ignorată…
Vremurile sunt sinistre – chiar nu are haz
s-o repeți. Istoria dobândește deodată
culoarea mâlurilor preistorice
de unde se presupune că ne-am fi ridicat
prin accidente genetice din vertebrate precis
necuvântătoare
după ce meteoriții s-au potolit
iar dinozaurii s-au pulverizat să ne facă și
nouă loc
pe aici.
Nici nu ne mai întrebăm dacă lacomii
idioți de azi
sunt mai idioți și mai lacomi ca altădată;
un nou Cressus yankeu își caută fraierii
la fel de bogați să-i trimită pe Marte; „ducă-se
dracului pe pustii!“ ar fi zis pe bună dreptate
bunica mea care ne turna peste mămăligă
lapte
în farfurie și ne zâmbea – între timp mâna mea
cu o timiditate ușor ipocrită chiar avansează
spre zonele tale mătăsoase și vag sfioase
de unde o insidioasă aromă de piersică
pulsează
spre nările mele și împrăștie o imanentă
atracție
care pe ambii ne protejează.
Aș zice că ne putem considera norocoși
fiindcă am inventat asemenea după-amiezi
de îmbrățișare… iar de s-ar năpusti peste noi
chiar dogorea Sodomei aici ne-ar găsi fericiți
ușor hipnotizați în uitare și ca pe femeia lui
Loth
ar putea numai bine să ne transforme
în stane de sare…
Eu continui să îți vorbesc muțește în cunoscuta
limbă etruscă uitată iar palma mea
se răsfață acuma pe sânul tău (dacă aș spune
că te iubesc aș greși grav prin diminuare);
schimbăm canalul și dăm peste niște babuini
cocoțați în niște copaci rahitici salvați
destul de miraculos între două autostrăzi;
trupurile noastre paralele se reazemă în același
cot
ca ilustra pereche pe acel sarcofag etrusc
cu zâmbete în potcoavă…
la fel privim și noi
spre viitorul misterios și niciun mușchi
pe fețele noastre deloc nu tresare ba chiar
dăm dovadă de o infinită răbdare
în această calmă nefericire
cât timp
zâmbetele noastre eterne se cimentează.