Efectul de ecou – revista Ramuri
Editorialul semnat de Gabriel Coșoveanu în revista Ramuri nr. 8 se intitulează Ce rămâne dintr-o fastuoasă idee falsă. Reproducem aici două pasaje, remarcabile prin calitatea reflecției asupra unor teme de interes din dezbaterea de idei actuală: „De la 1917 încoace, lumea e bântuită, la nivel practic, de fantoma comunismului, care prinsese formă teoretică, de pe la 1848, prin Manifestul Partidului Comunist, redactat de Marx și Engels. Niciunul dintre dictatorii revendicați din marxism nu rezistă testului auto-incluziunii, pentru simplul motiv că edificiul lor reprimator încorporează o deșănțată ipocrizie. Mecanismele detracate ale libertății impuse cu forța se observă, până și de către copii, sau așa ne place nouă să credem, în «aplicarea» egalității din Ferma animalelor. Nu-l prea vedem, însă, pe Orwell situat la mare preț printre profesorii noștri de umanioare, seduși, destui, de mistica naționalistă, de operatori magici precum Salvatorul neamului, în numele istoriei unui neam de obidiți care își propune «trezirea» prin aservire voluntară. Manevraților nu prea ai cum să le explici asta, dar pe intelectualii care manipulează termenii de patrie, bine pentru toți, dreptate populară pentru o sinecură, îi poți întreba de ce îți devin ostili imediat ce te autorizezi de la gânditori ca Raymond Aron, Karl Popper sau Friedrich Hayek, ca să mă rezum la niște frontmen.(…) Ce ne facem cu peisajul nostru ideatic, unde toți intelectualii își arogă competențe? Cineva se înșală, evident, dar cum anume dovedim acest lucru, cât timp toată lumea poate invoca, spre a-și întări spusele, titluri academice? Practic, frustrat, psihologic vorbind, de cei care dețin puterea reală, adică de cei-cu-bani, intelectualul, văzându-se în deficit de putere și de influență, începe să ducă o existență amfibiană, încetând să fie numai un profesionist. E greu de contestat că în oricine nu s-ar afla o dorință ascunsă după o audiență oraculară. Mecanismul e simplu: prestigiul dobândit într-o disciplină, gardat, eventual, de un Premiu Nobel (situație descrisă, amănunțit, de Jean-François Revel, în mai multe cărți traduse la noi, mai ales în Cunoașterea inutilă), este utilizat pentru a sfătui omenirea în cele mai diverse direcții. Notorii sunt pozițiile unor Bertrand Russell (care avea drept model mărturisit Rusia sovietică, unde «creșterea copiilor ar fi devenit științifică și eliberată de prejudecăți morale și religioase») sau Tolstoi în faza senectuții. Andrei Cornea înțelege astfel (în majoritatea demonstrațiilor sale) tropismele intelectualului modern, condiție care, mi se pare, se păstrează și în postmodernitate, în ciuda unor meta-teorii ce tind să arate «ruptura» de fond: «Ambițios, doritor să-și maximizeze influența și puterea socială, el devine și un fel de ‘guru’; ajunge, într-o anumită proporție, deopotrivă și un profesionist, și un ‘maestru spiritual’ adesea simultan și într-un amestec inextricabil. Sensul acestei existențe amfibiene este că intelectualul își utilizează autoritatea epistemică și instituțiile corespunzătoare acesteia pentru a fabrica din ea autoritate deontică, cu scopul de a câștiga astfel o influență socială disproporționată față de aceea pe care i-ar oferi-o autoritatea sa epistemică originară». Cu alte cuvinte, genul principal de impostură, în viața Cetății, derivă din tentativele, motivate clar psihologic, de a se atinge autoritatea deontică. Tema este cel puțin incomodă, căci dezbaterea ei, cum știm, a sfârșit, de regulă, în echivoc, din simplul motiv că nu se poate răspunde, infailibil, la întrebarea: cine e mai îndreptățit să-i judece pe ceilalți și să dea verdicte, să stabilească, net, care este natura umană? Teza lui Andrei Cornea, cu afluenți din Max Weber sau Thomas Kuhn, o găsesc, în lipsa ei de emfază, profundă și maniabilă: totul depinde de atitudinea noastră față de proiectul propus. În consecință, «este utopic întotdeauna proiectul adversarului și este realist proiectul prietenului». Cum se observă, nex-ul aprecierii are o componentă puternică de ordin afectiv sau pasional.“ Este ultimul text semnat de Gabriel Coșoveanu în calitate de redactor-șef al revistei craiovene. (A condus această importantă publicație culturală timp de aproape 14 ani, din anul 2012 și până în această vară, la neașteptata, întristătoarea sa plecare dintre noi.) L-am cunoscut bine pe Gabriel Coșoveanu și i-am prețuit calitățile scriitoricești și umane. I-am publicat primele texte critice în Ramuri, convins de talentul său literar: se distingea prin formația intelectuală temeinică, prin gust literar, prin spirit critic și prin civilitatea deosebită, o însușire mai rară prin părțile locului. Credea în literatură și în acțiunea culturală benefică. Din nefericire, cu unii dintre semenii noștri viața este nedreaptă. Așa cum a fost cu el. A părăsit această lume prea repede, fără să-și poată concretiza în cărți, în operă toată zestrea de creativitate. Și, pe lângă dificultățile care ne stau în cale tuturor literaților în aceste vremuri deloc blânde cu scrisul literar, Gabriel Coșoveanu a mai avut și neșansa unor repetate tragedii familiale, care îi vor fi grăbit sfârșitul. Destinul său frânt ne face să ne aducem aminte și de acea afirmație atribuită lui Caragiale, pe care un alt scriitor pătimitor/ exilat în Bănie, Ion D. Sîrbu, o amintea mereu, rostind-o cu mult amar în glas: „La Craiova nu se vine, din Craiova se pleacă!“ Va fi fost și această constatare un accelerator al eșecului. Odihnească-se în pace! (G.C.)
Orizont (nr. 7) – din sumar
Revista Orizont, editată de Uniunea Scriitorilor, este una dintre cele mai bune publicații literare din țară, dovedindu-se, cu fiecare nouă apariție, o construcție publicistică solidă, convingătoare valoric, expresie a unei grupări literare care s-a impus, cea timișoreană, bănățeană, dar având întotdeauna și o atent cântărită deschidere față de cultura română în întregul ei. În numărul 7 (iulie, 2025) putem citi: Arcanele biografiei de Cornel Ungureanu; Make Gatsby great again! de Marcel Tolcea; Mireasmă de Călin -Andrei Mihăilescu; Despre sufletul vinului, interviu cu Valeriu Stoica de Cristian Pătrășconiu; și, semnată tot de colegul nostru, ancheta în care mai mulți autori răspund la întrebarea „Vi s-a întâmplat să aruncați copilul odată cu apa din copaie?“; cronica literară de Alexandru Budac la un volum de Andrei Codrescu; două recenzii la rubrica Istm de Alexandru Oravițan; și alte două, de Grațiela Benga, la rubrica Estuar; cronica edițiilor de Alexandru Ruja (la corespondența inedită a lui B. Fundoianu); Ochean – un text critic de Marian Odangiu; „Georgeta Filitti sau istoria ca lecție de bună cumpănire“ de Dan C. Mihăilescu; poeme de George Vidican; Aria abjecției de Valentin Constantin; Albul imaculat al implicării de Mădălin Bunoiu; Face Off“ de Vladimir Tismăneanu; Isabela prietena fluturilor – proză de Andrei Ujică; Poesia Libre de Tudor Crețu; Valiza cu virtuți de Radu Jörgensen; Orbirea de Alexandru Maniu; Drumuri în timp de Claudiu T. Arieșan; Open de Adriana Cârcu; 5 de Rapotan de Nona Rapotan; Despre mlaștinizare și crocodilizare de Daniela Șilindean; rubricile permanente semnate de Viorel Marineasa, Alexandru Potcoavă, Paul Eugen Banciu, Pia Brînzeu, Ciprian Vălcan, Robert Șerban, Radu Pavel Gheo, Dana Chetrinescu, Adina Baya, Cristina Chevereșan și, desigur, Provensale de Ioan T. Morar, care scrie despre „abația cu nume de cimbru sălbatic“. Această simplă trecere în revistă a sumarului ne trezește interesul și ne dă o imagine edificatoare despre importanța lunarului din Timișoara. (Cronicar)
Răsfoind revistele literare
Traian Ștef, în rubrica sa Solilocviul lui Odiseu din revista Steaua (nr. 8), ne aduce în atenție un subiect de actualitate, răspândacii și „ceața“ împrăștiată de aceștia: „Vezi pe strada pietonală din Oradea grupuri de bătrânei îmbrăcați în costumele și pe cap cu pălăriile de vechi activiști, care propagă cu voce tare neadevăruri, alții în tramvaie, sau taximetriști care-ți spun că Bolojan a fost șofer de tir, ba a și furat unul din Germania, că a înlocuit statuile românești cu altele maghiare – i-am propus unuia să ne plimbăm, că plătesc eu cursa, dacă îmi arată un singur exemplu, n-a vrut, dar nici nu cred că l-am convins de minciună. Există și răspândacii calificați, foști angajați ai diverselor servicii, care-și activează informatorii de odinioară. Tactica aruncării cu ceață e veche și se folosea de mult în războiul convențional, ca și astăzi în intervențiile antiteroriste, cu luare de ostatici. În noul război însă, ceața se aruncă peste orice graniță, pe creiere, războiul e psihologic și se câștigă fără puști, tunuri, rachete, avioane, tancuri, inamicul nu mai e nimicit, ci făcut să treacă de partea ta, să se lase ocupat.“
În revista Nord Literar (nr. 7-8), Gheorghe Pârja reproduce un dialog pe care l-a purtat, în anul 2006, cu Petru Cârdu, admirabilul poet care a trăit la Vârșeț, în Serbia (1952-2011), prietenul și susținătorul atâtora dintre scriitorii români de valoare. Între momentele care l-au marcat, Petru Cârdu rememorează întâlnirile sale, la Paris, cu Cioran, Ionesco și Mircea Eliade. Iată-l vorbind despre vizita/ vizitele la Mircea Eliade: „Cu Eliade a fost mai simplu. Lui Mircea Eliade m-a recomandat Ion Negoițescu. Cred că i-am scris o scrisoare. Când am ajuns la Paris, i-am dat un telefon. Eliade era, să zic așa, cel mai normal, cel mai firesc dintre cei trei. În jurnalul lui consemnează una dintre întâlnirile noastre: «Între orele patru și șapte am stat de vorbă cu poetul iugoslav Petru Cârdu.» Trei ore, mă mir acum, i-am răpit acestui gigant al spiritului… Nici nu știu cum să-i mai spun. De câte ori mergeam la Paris, îi băteam la ușă. Mă primea. Își găsea timp liber. Îi sunt și acum recunoscător. De fiecare dată, deschideam reportofonul. Accepta. Toate întâlnirile le-am înregistrat. Eliade! Eliade! Mă doare sufletul că n-am publicat încă romanul Maitreyi, pe care l-am tradus demult. Dar eu nu mă grăbesc. La mine stau în sertar atâtea texte.“
În revista Ramuri (nr. 8), Cătălin Davidescu îl evocă pe Paul Gherasim, „un Petre Țuțea al artei românești“: „În iunie s-au împlinit o sută de ani de la nașterea lui Paul Gherasim (1925 – 2016), unul dintre cei mai profunzi discreți și, totodată, novatori creatori vizuali români din secolul trecut. Amprenta lăsată de acțiunile inițiate de acesta continuă să fie una pregnantă, mai ales în rândul celor care l-au cunoscut și care îi perpetuează memoria cu fidelitate, iubire și (re)cunoaștere. Mă gândesc la comunitatea spirituală de pictori cunoscută ca grupul „Prolog“, pe care artistul l-a inițiat în 1985, dar și la tinerii din grupul „Noima“, care nu doar că îi împărtășesc crezul, dar, prin pictorul Andrei Rosetti, îi studiază și opera, la nivel doctoral.“ (Cronicar)