Cristian Pătrășconiu: În ce relație/relații pui credința în literatură cu credința în Dumnezeu? Se pot confunda, uneori, cele două?
Adrian Popescu: Există o relație de com ple – mentaritate fericită între credința creștină și credința în literatură. Amândouă în fond slujesc, una Dumnezeului Celui Viu, Fiului Său, cealaltă poeziei, literaturii, în sens larg. Nu omul trecător se află, după mine, pe primul plan, nici în cazul credinței, nici în cel al literaturii. Dacă vom reciti definiția credinței dată de Sf. Pavel – „încrederea în cele sperate, dovada celor care nu se văd“- descoperim că baza la amândouă este una nevăzută, imaterială, inefabilă, invizibilă, dar rezistentă. Nu se poate confunda credința cu literatura, credința are alte caracteristici, renunțarea la eul nostru îngust ar fi prima, literatura mi se pare impură, cu orgolii auctoriale, fie ele și inconștiente, cu multe reducții, estetism, artificii de obținere a expresivității maxime, cu unele trompe l’oeil, simetrii căutate pentru armonia întregului… Centralitatea persoanei lui Isus Cristos, cristocentrismul (hristocentrismul) este esențială în creștinism, fie acesta răsăritean sau apusean, bizantin sau latin. Literatura este expresia eului în stare de exaltare sau de apăsare existențială.
Ai scris sau știi bine unele poezii care nu sunt, desigur, ale tale în care intri ca într-o biserică?
David în Psalmii săi nu are egal în ardență religioasă, marii mistici, Ioan al Crucii, Tereza d’Avila, Sfântul Francisc de Assisi ajung la o puritate suprapământească scriind poezie religioasă, declanșată de o combustie lăuntrică grozavă, unde materia va fi transfigurată, diafanizată, dar prezentă. Isus își păstrează rănile după Înviere, chiar dacă trupul e pneumatizat, înduhovnicit, glorios. „Bisericile“ din cuvinte dau și ele slavă Domnului.
Hai să formulez și altfel: în ce biserică în care ai intrat te-ai simțit cel mai bine?
În Assisi la Duomo San Francesco, care cuprinde două biserici, de fapt: Chiesa superiore cu ciclul binecunoscut al frescelor lui Giotto și Chiesa inferiore, unde portretul Sărăcuțului, făcut de Cimabue, are o profunzime spirituală neobișnuită, încât, dacă-l vezi o dată, nu-l vei mai putea uita. Și în care poezie te-ai simțit ca într-o biserică? Tot la franciscanul Cântec al Creaturilor, sau Cantico di Frate Sole, sau Laudes Creaturarum mă gândesc, extaz și simplitate, grația cerească primită de un om suferind, care cântă măreția Creației, ieșită din mâinile Făcătorului a toate. Dar lauda celor văzute, minunatele înfățișări ale lumii se regăsesc și la un Paul Claudel, în Cinci mari ode, sau în La Messe là-bas, sau la Eminescu, ori la Voiculescu, sau la Ioan Alexandru, cel din Lumină lină, în unele poeme ale Anei Blandiana.
Trec, oare, o graniță– de netrecut poate –… a intimității dacă întreb așa – în ce text de al tău te-ai simțit cel mai aproape de Dumnezeu?
Cred că în poemul Ziua a opta, din prima mea antologie, O milă sălbatică, Editura Cartea Românească, 1983 – un imn al celor văzute și nevăzute, intonat după puterile mele. Ziua a opta este, cum știm, descrisă printre alții de Sfântul Vasile cel Mare, ziua de după creația prezentă, ziua de pe urmă, când vor fi plăsmuite un cer nou și un pământ nou. Ziua Învierii, ziua întâlnirii cu Isus Cristos, Duminica îndelung așteptată. Mai recent, am scris un mic text liric, Acordul muzical, în volumul Planetă dificilă, Editura Junimea, 2021, închipuire a miracolului Buneivestiri, unde acordul Maicii Domnului, la chemarea Domnului, prin glasul Mesagerului Gabriel, mi-l închipui, poate nu se cuvine să cobor un eveniment cosmic la dimensiuni umane – ca un sfios clinchet muzical, asemănător, ziceam, cu atingerea unui sfeșnic sau candelabru din atelierul sticlarilor venețieni. Sub regimul comunist, scriam despre Tereza cea Mică, adică Sfânta Tereza de Liseux, sau despre Rita, Santa Rita di Cascia, păcălindu-i pe cenzori, sau puneam Ora pro nobis în acrostih. Nu era mare lucru, adevărații creștini erau la Sighet, episcopii greco-catolici, iar preoții ortodocși la Pitești. Credința fără fapte e moartă, o spune clar Sfântul Iacob în Epistola sa. Nicolae Steinhardt a observat imediat, citindu-mi O milă sălbatică, un volum pe care i l-am trimis la Rohia, în ce ape mă scald, nu în Iordan, direct, ci în rîurile munților sau, în vis, în Tibru. Cea mai mare confirmare că sunt pe drumul drept, chiar dacă mă mai rătăcesc, mă mai împiedec, dar revin, plin de căință, am primit-o, prin 1984. Într-un interviu, luat de prietenul și colegul meu de scris, poetul Vasile Dan. Îmi afirmam, acolo, net, credința că există ceva minunat, după ce părăsim scoarța terestră. Cum i-a scăpat cenzorului, care răspundea de revista Vatra, unde apăruse interviul, nu știu, sau poate a închis ochii, binevoitor, nu știu. Dar știu că am primit o scrisoare de la un arhimandrit originar din Basarabia, stareț în sudul României profunde, la Vîlcea, autor al unor studii despre Dostoievski. Starețul îmi spunea că interviul meu, bicisnicul de mine, a fost consolarea unui bolnav aflat în stadiu terminal. Frazele acelea au fost inspirate de Cineva, eu de unde să le pot articula atât de credibil? Pe suferind l-au ajutat să spere în lumea de dincolo, unde îl aștepta Mântuitorul. M-am simțit în pielea unui ucenic, care nu fusese încă, e drept, încercat, dar avea siguranța pe care ți-o dă ceva inexplicabil, nemeritat, dar luminos, o grație care te face să depășești obstacole materiale și adversități omenești, care par la prima vedere insurmontabile.
Ți-ar plăcea să fii cu adevărat Monsenior?
Copil, imitam liturghia ascultată la Biserica din Deal, o biserică veche din Cluj, unde credincioșii sau mai puțin credincioșii de la Clinicile universitare, de la medici la femeile de serviciu, veneau de Crăciun sau de Paști, sau la alte Praznice împărătești. Se întâlneau discret, dar transpuși în alt registru, explicit sacru, ca o mare familie la o mare sărbătoare. O comunitate care în 1940 cunoscuse refugiul la Sibiu, în vemea Diktatului. Locuiam cu părinții, cadre medicale, și cu fratele meu, chiar în incinta amintitelor clinici, la Medicala II. Adică la Curtea Medicilor. Întors acasă, după liturghie, refăceam, fragmentar, dar serios, liturghia. Am dat medicina pe Literatură și acum, după o viață în care am slujit poezia, știu că astfel mi-a fost dat. Mama mea mi-a dăruit elanul religios, tatăl meu bucuria vieții imediate („De ce să scrii poezie, când poți să o trăiești?“, m-a întrebat el într-o bună zi). Însușirile acestea le-am cumpănit cum am putut mai mulțumitor, nu întotdeauna am reușit, așa a fost să fie. Unui monsenior i se pretinde mai multă sobrietate decât sunt eu capabil, mai multă asceză, decât pot eu practica în mod continuu. În fața unui Monsenior adevărat, chiar dacă el nu se numește Fericitul Vladimir Ghyca, mă ascund de rușine… Am, în schimb, o prietenie sufletească reală cu mulți preoți sau ierarhi, catolici, greco-catolici, ortodocși, îi simt ca pe niște frați, ne îmbrățișăm, spontan, când ne întîlnim. Facem parte din familia lui Iisus Cristos, îi suntem prieteni, deci suntem și prieteni între noi… În urmă cu câtva timp, la Roma, la biserica Sant Andrea della Valle, aflată la întretăierea dintre Via Vittorio Emanuele cu Via Rinascimento, intrat la Casa Domnului, preotul care oficia, conform Canonului roman, m-a văzut stând în bancă și m -a invitat să citesc Apostolul zilei, din Lecționarul deschis pe pupitru. Am citit rar, în limba italiană, firește, se pare mulțumitor, de vreme ce nimeni nu mi-a reproșat ceva. În Italia, după două-trei propoziții, port o conversație caldă, normală cu majoritatea necunoscuților cu care ies, ieșim dintr-o biserică. Ne simțim cu toții ca făcând parte din aceeași lume a celor care se sprijină pe invizibil, care au ca principii credința, speranța și iubirea. Cele trei virtuți teologale. Poezia se sprijină și ea „pe fundamente invizibile“, titlul unui volum al poetului Mario Luzi, poate ultimul mare poet religios italian, tradus relativ recent de Dinu Flămând. Credința cere, ca poezia, dăruirea fără rest. Nu poți fi creștin de duminică sau poet de duminică. Ori ești în întregime, ori nu ești. Chiar dacă mai greșești, urmezi o cale care este Calea.
Unde ( inclusiv în ce țară) când (în ce timp)?
Fără nicio ezitare, în Italia. Acum.
De unde povestea asta cu „Monseniorul“ Adrian Popescu?
Ioan T. Morar mi-a spus Monseniorul, acum câteva decenii, la o masă de prieteni adunați la Restaurantul Scriitorilor, La doamna Candrea, aflat la parterul fostului nostru sediu de pe Calea Victoriei 115, Casa Monteoru. Supranumele a prins la București, dar nu la Cluj. E un titlu dat în joacă, dar cumva mă obligă la o anumită ținută, la agape spun discret o rugăciune înainte de începere, nu le dau voie comesenilor să spună bancuri vulgare, mă opun hotărât luării în râs a celor sacre. Pe de altă parte, nu cred că am greșit față de cei care se declară atei, în fond nu sunt, rugându-i să nu polemizăm pe subiecte religioase, fiecare să își păstreze convingerile. Există un umanism laic, o onestitate impresionantă, mă gândesc doar la Camus, sau la Cioran, cinic totuși, dar consecvent în scepticismul său, ambii scriitori extraordinari, în căutarea absolutului. Eu prefer umanismul integral, expus de filosoful francez Jacques Maritain.
O mică provocare de imaginație: ți-ar fi plăcut să trăiești altcândva (poate și altundeva) decât acum?
Poate în Renaștere, la Curtea Medicilor, să fi fost un obișnuit al atelierelor marilor artiști, al cărturarilor descoperind Antichitatea, dar păstrându-și religiozitatea. Sau la Urbino, în Cetatea ideală a Ducelui Federico di Montefeltro. Dar mi-a fost dat să trăiesc acum și aici, Domnul știe mai bine decât noi unde și când să ne naștem și ce misiune spirituală avem de dus la îndeplinire. Deci nu regret că nu am rămas în Italia, la prima mea călătorie, 1976, sau mai târziu, 1990. Angela, răbdătoare, m-a așteptat mereu, țesând ca Penelopa, sau lucrându-și tapiseriile neconvenționale, în timp ce eu băteam orașele peninsulare. A știut să îmi ocrotească scrisul, suplinindu-mi stângăcia catastrofală în lucrurile practice, asigurându-mi liniștea necesară. Mihnea, băiatul cel mare, și Horea, mezinul, au fost și ei înțelegători cu un părinte care îi îndemna la citit, la respectul celorlalți, nu doar a celor de acasă, dar era prea absorbit de scris, ca să se mai joace cu ei.
Am avut o mare șansă în viață, prima să-i cunosc pe preoții și episcopii greco-catolici care făcuseră închisoare pentru convingerile lor religioase. Pe cardinalul Alexandru Todea, pe P.S. George Guțiu, primul episcop de Cluj-Gherla, după ’89, pe P.S. Ioan Ploscaru, autorul mai multor micromonografii de sfinți și sfinte și al unui volum de poezii din detenție, prefațat de Nicolae Balotă, pe părintele Eugen Popa, confesorul mai multor generații, pe aprigul bazilian Augustin Prunduș, fostul secretar al Fericitului Iuliu Hossu, pe părintele Ioan Pandrea, pe părintele Tertulian Langa, pe alții. Firi verticale, iubindu-i pe toți, neurând pe nimeni. Toți de o mare frumusețe morală și tari în credință.
Ai călătorit mult…
Al. Cistelecan a spus despre mine că multă lume mă condideră că aș fi „un mare poet, dar un și mai mare călător“. Poate are dreptate, am călătorit mult, am cunoscut multe țări și mulți oameni, unii mi-au devenit prieteni, Angela a fost tot timpul pusă în situația de a-mi pregăti din nou valiza, abia desfăcută. Nu am făcut turism, ci pelerinaje, am fost, an după an, după 1990, împreună cu ea, oaspeții multor familii italiene, am participat împreună cu acestea la liturghii, la exerciții spirituale, la congrese internaționale (Meeting di Rimini) la vacanțe în Alpi, sau pe litoralul adriatic, la Cesenatico, la Rimini, sau sus, la San Marino. Am cunoscut personalitatea preotului milanez Don Giussani, conducătorul Mișcării religioase Comunione e Liberazione, aflată sub egida Vaticanului, mișcare la care am aderat împreună cu un grup de credincioși din țara nostră, în 1990, am fost la Castel Gandolfo la întâlnirea cu Chiara Lubich, carismatica, regretata conducătoare a Focolarilor, am conversat și apoi am corespondat cu Vittorio Messori, celebrul scriitor catolic, căruia Editura Humanitas i-a tradus și i-a publicat cartea de interviuri cu Ioan Paul al II-lea. Timpul ce mi-a fost dat m-am străduit să nu-l risipesc. Nu știu cât am reușit.
Crezi că fiecare are o cruce pe care trebuie să o accepte?
Da, fiecare are suferința lui, o spune un cântec religios, cu simplitate. Dar suferințele de acum, ne încredințează Sfântul Pavel, nu se pot compara cu slava viitoare. Pentru Domnul suferim povara crucii, însă dacă nu-I oferim suferințele noastre, mari ori mărunte, oricum, insignifiante în comparație cu martirii creștini, ele nu ne aduc rod spiritual. Chinul, neplăcerea, boala trebuie asumate, transformate în jertfa de bună-voie. Non nobis, Domine, non nobis, sed nomine Tuo da gloriam, psalmul 113, versetul 9, un cântec de dăruire și laudă, intonat cândva de cavalerii templieri, interpretat de corurile englezești, azi. El traduce exact starea de mulțumire slujitoare. Nu nouă, Doamne, nu nouă, ci numelui Tău să-i dăm mărire…
Poeziile pe care le scrii sunt ale tale? Sau ele vin de altundeva? La limită – din interior intimo meo?
Versurile pe care le scriu îmi vin de undeva dintr-un izvor misterios. Poezia e ca un cheag, unind lucruri disparate, omogenizându-le, făcându-le din incongruente, congruente, dacă mi se acceptă cuvântul. Se vede că sunt făcut pentru a nota ceea ce îmi sugerează această voce interioară. Maica Tereza se numea pe sine „creionul cu care scrie Dumnezeu“, eu nu am ajuns la această condiție spirituală. Dar scriu tot sub un impuls pe care nu-l pot controla, benefic, apoi revăd la rece și nu am prea mult de îndreptat, ba, deseori, am stricat prima variantă cu exigențele mele, ținând de techné.
De ce, în poezie mai ales, nu se mai vede aceasta: La început a fost Cuvântul?
Poezia a trecut, urmând aerul timpului, la o perspectivă care seacă roua miraculoasă de pe lucruri și de pe trăirile oamenilor, secularizează totul, încearcă să usuce prospețimea din jur. Cuvintele devin aleatorii, eul gonflat alungă vraja lumii. Cuvintele au, la poeții adevărați, forța de a crea realul, pentru că sunt așchii, scântei din Cuvântul întemeietor. Flecăreala, bavardajul sau trăncăneala pretențioasă nu sunt poezie. Poezia fără un filon sacru se stinge.
Dacă ni s-ar permite, încă o dată, să ne jucăm (fie și în imaginație), unde ai merge, unde ai vrea să mergi, alături de Francisc de Assisi? Și ce ai vrea neapărat să-i spui?
În Cruciada a cincea, când a însoțit armatele engleze, italiene, franceze, s-a rugat și a încercat să îl convertească pe Al-Malik la creștinism, nu a reușit, deși trecuse proba focului, pășind desculț pe jarul încins. La Damietta, Francisc a predicat pacea, imposibilă atunci, iar Sultanul, Il Soldano, cum apare în cântecele populare italiene, l-a prețuit ca pe un om sfânt. Spiritul franciscan, al înfrățirii universale, a înflorit, peste secole, prin inițiativa lui Ioan Paul al II-lea, la Ziua de rugăciune pentru pacea în lume… din Assisi, care au reunit religiile abrahamice, evrei, creștini, mahomedani, nu pentru inventarea vreunui sincretism, ci pentru un pașnic dialog interreligios. I-aș spune deci că a fost un vizionar, iar Orientul l-a îmbogățit sufletește.
De ce îl iubești & de ce îl iubim pe Sfântul Francisc din Assisi (1182-1226)?
De la prima întâlnire cu Cântecul fratelui Soare s-a produs un declic, a fost dragoste intelectuală la prima vedere. Am avut o bursă la Perugia, mulțumită pasiunii mele pentru Sfântul din Assisi, sfânt supraconfesional. L-am vizitat acasă la el, în acel loc paradiziac din Umbria „verde și mistică“, am fost invitat, după decenii, de franciscanii conventuali la un colocviu internațional desfășurat în Duomo, am gustat faimoșii biscuiți cu migdale și miere, „i mostaccioli“, care-i plăceau lui Francisc, singura sa „slăbiciune“, am călcat pe locurile pe care călcase el în urmă cu peste opt secole. Dante, elogiindu-l pe Il Poverello „soare lumii răsărit podoabă“ îi prezintă liric orașul nașterii „Drept care de acest loc când mi te-ntreabă/ tu nu-l numi Assisi că-i puțin/ ci Răsărit îi spune mai degrabă“. Traducerile aparțin Etei Boeriu, Divina Comedie, BPT, 1982.
I-am cunoscut datorită numelui său pe franciscanii conventuali din Moldova, pe frații franciscani din Roma. Am avut privilegiul să fiu consultat de părintele Ștefan Acatrinei, în legătură cu traducerile pe care el le-a făcut din scrierile, din epocă, despre Il Poverello, Vita prima a lui Tommaso di Celano, Leggenda maggiore a lui San Bonaventura, Specchio di perfezione, acestea și altele alcătuind masivul volum de Fonti francescane, 2004. Regretatul franciscan Eugen Avarvarei mă înzestrase, generos, cu prețiosul op. M-a umplut de daruri Sfântul Francisc din Assisi, imitatorul lui Cristos, alther Christus, cum să nu-l iubesc? Mi-a deschis o lume, cea a culturii și spiritualității italiene. Tânărul Francisc, romanul meu din 1992, încearcă să-i schițeze un portret devotat.
Mă bucur că Horia-Roman Patapievici a prefațat, recent, la Editura Humanitas, Patericul franciscan (I Fioretti), legendele apărute după exituus-ul lui Poverello, cel mai iubit sfânt, nu doar în patria lui.
Era cu adevărat Sărăcuțul lui Dumnezeu?
Sfântul Francis, din regele petrecerilor tinerilor din Assisi, va deveni cerșetorul de bună-voie pentru Cristos. Dacă Francisc e de o radicalitate uluitoare, îndemnându-i pe tinerii din Assisi sau din împrejurimii, atrași de carisma sa irezistibilă, de dorința lor de absolut (reflectată de regula franciscană în curs de oficializare) să urmeze exempul lui Cristos, fără comentarii, mâncând ce li se dă de pomană, el punând sare în exces peste „ghiveciul“ căpătat, sau cenușă, pentru a nu simți plăcere, ceilalți se vor adapta din mers, mai murmurând unii la început. El, Francisc, are rasa, cenușie ca penele vrăbiilor, plină cu cele mai multe petece, o dăruiește și pe aceasta unei bătrâne nevoiașe. Invitat la un episcop să se bucure de căldura unui pat, după nopțile petrecute pe pământul gol, sau pe un culcuș de frunze, sau pe rogojini, fuge în mijlocul nopții, să se adăpostească printre cei săraci, speriat că o trădează pe Domnița Sărăcie. Că nu respectă jurământul de sărăcie pe care îl predică, și ce predică!, uneori cu pasaje ritmate, cu reminiscențe din poezia curtenească a sudului francez, a truverilor și a giullarilor secolului al XIII-lea, secolul cruciadelor și al zorilor Renașterii. Franciscanii, acești săraci pentru Cristos, întrețin fervoarea credinței prin frumusețe. Nu degeaba Sărăcuțul îi numește „il giullare di Dio“. Francisc, fiul postăvarului avut și al Picăi, venită din ținuturile Provenței, este un poet sacru în scrierile sale și în stilul liber în care-i învață să iubească vizibilul, ca semn al invizibilului. Aflat pe moarte, la San Damiano, ar vrea să-și aline suferințele atroce cu versurile cântecelor religioase ale fratelui Pacific.
Tu ești catolic. E mai bine așa: cu Purgatoriul?
Da, sunt greco-catolic. Purgatoriul are, cred, rolul lui și în Bisericile-surori, altele decât cele catolice, din moment ce ele fac rugăciuni pentru defuncți. Pomelnicul meu, familial, îi include și pe unii scriitori decedați, majoritatea poeți, cu care am fost prieten. Nicolae Prelipceanu are intuiția extraordinară de a-i enumera într-un poem-pomelnic laic, să-i spunem așa, pe mulți poeți, prietenii săi, prin el devenind, cu mult timp în urmă, și ai mei: Petre (Stoica), Mircea (Ciobanu), (Virgil) Mazilescu, Marius (Robescu), Ion (Drăgănoiu) ș.a.
Un Purgatoriu pentru poezie? Pentru poeți? De ce nu și pentru proză și prozatori?
Un Purgatoriu, adica un proces de purificare prin focul căinței ar fi potrivit în cazul unor autori care au scris lucruri mediocre, false, mincinoase, mimând talentul. Improvizațiile versificatorilor, care se visează sau se cred poeți, plictisindu-și cititorii pe Facebook, ar trebui arse simbolic de flăcările Purgatoriului, adică al criticii severe, dar oneste.
Cum e poezia și o formă de rugăciune, sau poate e nepotrivit, poate chiar o formă de blasfemie?
Poezia poate fi formă de rugăciune, Psalmii biblici sunt cea mai tensionată și mai sinceră rugăciune, adică invocare și dialog al omului cu Creatorul său. Sfântul Pavel le vorbește atenienilor în areopag, vrând să-i convertească la creștinism, despre poeții lor care afirmă că există Cineva, în care ne mișcăm și suntem. Sfântul Andrei Criteanu are Canonul cel mare, o rugăciune dragă lui Ion Pintea, unde sunt elogiați poeții. Interferențele între sacru și poetic sunt numeroase. Departe de a fi o blasfemie, poezia e o laudă, ca la Jacopone da Todi.
Adrian, viața este superputerea noastră?
Nu, Cristian, viața este un dar, credința este superputerea noastră. În cazul fericitului Iuliu Hossu (suntem, cum știi, în anul Cardinalului Iuliu Hossu), cele două se unesc, inseparabile. „Credința nostră este viața noastră!“
Crezi pentru că e absurd? Din ce în ce mai absurd?
Credo ut intelligam, Anselmo d’Aosta. Absurdul nu intră în calcul pentru un creștin, supraraționalul, da. Pronia lucrează după un plan care ne scapă, ghicim câte ceva.
Va fi bine la capătul zilei? Va fi bine în cele din urmă?
Da!
