Două volume recent apărute ilustrează strânsele legături dintre istoria religiilor și literatură. Marcel Tolcea a scris o monografie despre una din cele mai versatile (și totuși cele mai trecute cu vederea) personalități interbelice și postbelice. E vorba de Marc-Mihail Avramescu, scriitor avangardist, născut Marcu Avramescu, care a adoptat heteronime precum Ionathan X. Uranus, Mark Abrams, Shalom Abraham, Ierusalim Unicornus ș.a., pentru diferitele sale identități. Coleg de școală al lui Eliade, evreu, spiritist, horoscopist, ocultist, ezoterist (editor al revistei „Memra“), hipnotizator, discipol al lui René Guénon, mason, se convertește, în cele din urmă, la creștinism. Hirotonisit și transformat în părintele Mihail Avramescu, devine un important membru al Rugului Aprins, preocupat de isihasm și după interzicerea acestuia. După cum demonstrează Marcel Tolcea, care l-a cunoscut îndeaproape pe când Avramescu era preot la Jimbolia, multiplele identități și nume (cu semnificații cabalistice) trebuie citite ca diferite trepte de căutare ale unui parcurs spiritual. Nici chiar textele avangardiste, apărute inițial în „Bilete de papagal“, nu au avut niciodată doar gratuitate literară, neținând doar de absurd și nonsens. Chiar dacă interpretarea dominantă, în cheie guénoniană (inclusiv după convertire), a ideilor lui Avramescu e convingătoare, cred că autorul monografiei trece prea nepăsător și din scurt peste influența lui Kierkegaard (despre care Avramescu a scris unul din primele articole în limba română), când e vorba de rolul heteronimelor în evoluția existențială și în alegerea religioasă. În schimb, volumul, deși prea arid pentru un subiect atât de spectaculos și cu unele excursuri enciclopedice insuficient legate de textele lui Avramescu, oferă o mare bogăție de informații noi. Aflăm, de exemplu, că „tânărului Eliade îi citise o țigancă în lamele de Tarot că va avea parte numai de soare“ și că Avramescu ar putea fi prototipul lui Iosi, fiul dispărut al rabinului din Pe strada Mântuleasa. Descoperim lecturile comune ale celor doi prieteni și colaboratori (de la spiritism și ezoterism până la Guénon și Evola) care au coincis până la despărțirea datorată legionarismului lui Eliade. (Acesta, totuși, a luat cu el în străinătate revista „Memra“.) Analiza literaturii lui Ionathan X. Uranus, care a scris (cu influențe argheziene) teatru absurd înaintea lui Eugen Ionescu, și a diferențelor față de Urmuz, relevă legăturile ei cu teme spirituale, cu mult înainte de convertire.
La fel de interesantă e povestea prieteniei cu Nina Cassian, martoră a hipnotismului lui Avramescu și devenită personaj în textele lui, dar mai ales salvată de acesta (împreună cu alți intelectuali evrei) în vremea interdicțiilor antisemite, prin angajarea la Institutul Național de Statistică – Secția de Statistică Cosmo-biologică. (Nu aflăm însă cu ce se ocupa această secție cu nume bizar, unde Avramescu însuși ajunsese, datorită protecției nașului său, ministrul Ion Gigurtu, motiv de varii suspiciuni postbelice.) Remarcabile sunt articolele de după război ale lui Avramescu împotriva legionarismului bisericesc (Biserica Ortodoxă de azi ar trage un real folos în urma relecturii lor). Chiar dacă Marcel Tolcea nu a avut acces la corespondența lui Avramescu cu Guénon, reconstituie îndepărtarea de el din corespondența lui Vasile Voiculescu, care avea să se convertească la islam sub influența gânditorului francez. Aflăm, astfel, despre simpatia lui Vasile Lovinescu pentru legionari (noroc că Guénon nu considera utilă o alianță cu ei), intrigile care au dus la ruptura lui și a lui Guénon de Avramescu, scepticismul acestuia față de fenomenul Maglavit, modul în care a încercat să înglobeze marxismul în guénonism. Marcel Tolcea a consultat și varii dosare de Securitate. Nu doar ale preotului Avramescu (care și-a pierdut parohia și casa din motiv de divorț, ajungând chiar să trăiască o vreme în… tramvaiul 24, apoi a reintrat în preoție la recăsătorire), ci și altele, legate de intrigile politice din jurul patriarhului Justinian Marina. Precum și dosarele Rugului Aprins, din care doar Mihail Avramescu a rămas nearestat (probabil, fiindcă includerea lui ar fi contrazis acuzațiile de legionarism pe care Securitatea încerca să le inducă în privința grupării). Cu toate acestea, fusese chiar organizatorul multor întâlniri de la Mânăstirea Antim și Mânăstirea Maicilor. Episodul masonic a dat, și el, apoi, naștere unor suspiciuni și acuzații. Avramescu avea, așadar, toate motivele să se facă uitat, plecând din București, și să nu mai publice (motiv pentru care unii colegi scriitori l-au considerat mort). Remarcabilă e analiza, în premieră, a tezei de licență în Teologie a lui Avramescu, din 1949, intitulată Qabbalah — gnosa ortodoxă a Legii celei Vechi. Și diferențierea dintre parcursul său spiritual și al lui Nicolae Steinhardt, doar aparent asemănător, în ciuda relațiilor dintre ei.
Până la urmă însă, pentru Avramescu, „metafizic vorbind, orice autobiografie e doar neant“, starea ființei umane fiind doar o părelnicie în comparație cu Principiul Absolut. „Să coboare numai Omul cu Vestea din Seninul Muntelui și să te zdruncine cu vorbă bărbătească întru dezmeticire: ai să lepezi atunci zgura înșelăciunii.“ Cu toate acestea, oglindirile și transformările sale biografice și spirituale se citesc cu deplină fascinație.
Cunoscutul patrolog, medievist și intelectual public Bogdan Tătaru-Cazaban, cercetător științific la Institutul de Istorie a Religiilor al Academiei, universitar și, între timp, preot la Biserica Bucur Ciobanul din București, a scris o istorie a receptării învierii lui Lazăr. Primul volum, bogat ilustrat, acoperă perioada 125-1486, un al doilea urmând să ducă descrierea continuităților și discontinuităților hermeneuticii acestui episod din Evanghelia după Ioan până în contemporaneitate. Lazăr, cel de-al treilea înviat, se remarcă, în Biblie, prin tăcerea sa, care are rolul de a-l pune cu atât mai mult în lumină pe Iisus. Faptul că Lazăr nu rostește niciun cuvânt a provocat cu atât mai multe interpretări, fiecare generație identificându-și propriile preocupări cu prietenul lui Hristos: „Lazăr este oglinda noastră“. Începuturile acestei oglindiri a identității țin de iconografie, minunea din Betania fiind cel mai des ilustrată din catacombele romane (cu semnificative transformări ale unor detalii preluate din păgânism). Bogdan Tătaru-Cazaban analizează evoluția acestei tradiții iconografice până la Giotto și Duccio. Abia în secolul III începe exegeza scrisă, cu Origen, de la care s-a păstrat un fragment grăitor: „Sunt și astăzi Lazări care s-au îmbolnăvit și au murit după ce fuseseră prieteni ai lui Iisus, zăcând în mormânt și în ținutul morților, morți printre morți, dar apoi înviați prin rugăciunea lui Iisus, chemați de Iisus cu glas tare să iasă din mormânt!“ Alte mari vârfuri exegetice sunt reprezentate de Augustin, Clemens Alexandrinul, Toma d’Aquino, Bonaventura. În jurul acestor nuclee se dezvoltă, în texte apocrife, predici și cateheză, dar și în literatură, interpretări care fac din omul cu două morți un simbol al învierii spirituale de după păcat, prin credință. Orice creștin poate deveni „al patrulea înviat“, rechemat din mormântul infidelității față de Dumnezeu. Dacă originile acestei discuții teologice se află în preocuparea față de recăderea în păcat după botez și penitența necesară, dimensiunile ei sunt mult mai ample. E vorba despre natura lui Iisus (Dumnezeu și om), învierea cea de după trup, lacrimile mântuitoare ale lui Hristos, viziunea lumii de dincolo, pregătirea Învierii, înțelegerea condițiilor de după învierea morților, așteptarea chemării Mântuitorului, sau rolul ucenicilor și al surorilor lui Lazăr, Marta și Maria, pentru înțelegerea credinței în Înviere.
Partea literară a fenomenului, care începe în hexametri și cu influențe din Virgiliu, vădește mai ales o fascinație față de grozăviile infernului și purgatoriului. În evul mediu occidental (când a existat și un amplu cult al lui Lazăr la Autun), în drama liturgică, s-a ajuns, în plus, la adaptări în care e inclusă și Maria Magdalena. Dar poate cea mai impresionantă transformare medievală e cea a legendei despre convertirea lui Lazăr la vânătoare (prelucrată de Jean Michel), model al renunțării la mondenitate. Lazăr apare drept un cavaler cu o familie tipic feudală, plecat la vânat cu șoimul pe braț; după convertire, eliberează pasărea, înțelegând că trebuie să vâneze lucruri mai înalte și că e, totodată, el însuși vânat.
Bogdan Tătaru-Cazaban stăpânește imensa bibliografie pe temă și are marele merit de a scrie simplu și clar, pe înțelesul oricui, indiferent cât de complexe sunt ramificațiile pe care le prezintă. Nu toate citatele sunt traduse din original, în schimb sunt elegant traduse. Contribuțiile sale țin mai ales de raporturile dintre lumea latină a receptării și Bizanț. Cel de-al doilea volum, în care se întrevede un anti-Lazăr al modernității și o transformare a personajului în contextul postulatei „morți a lui Dumnezeu“, va fi, probabil, și mai bogat în partea despre receptarea literară, care, se știe, își trage seva din căutarea individualistă a identității.