Reflecția amplă despre canon pe care ne-o oferă Ioana Pavel în cartea sa Canonul (im)perfecțiunilor. Excurs comparatist, rezultatul unei teze de doctorat, relevă actualitatea temei în contextul atât a unor reașezări/reformulări canonice în literatura română (și nu numai) cu intervenția polemică în sprijinul contracanonului, dar și a chestionării relevanței lui ca instituție literară într-o epocă post, postmodernă, postumană, postadevăr, a unei relativizări generalizate a valorilor și a contestării cu precădere a ideii de ierarhie sau criteriu estetic pentru care pledează emblematic (și excesiv și inerțial, în opinia autoarei) Harold Bloom în Canonul occidental. (În particular, autoarea împrumută și nuanțează pe alocuri obiecțiile lui Mircea Martin cu privire la această carte). Lucrarea se așează pe terenul unei false „morți anunțate“, precum cea postulată de Francis Fukuyama cu privire la istorie, în cartea sa binecunoscută Sfârșitul istoriei, aceea a canonului (occidental), autoarea căutând poziția de echilibru între o serie de definiții „conservatoare“, tari ale canonului (cum este și cea enunțată pripit de Nicolae Manolescu: „canonul se face, nu se discută“) și una de definiții relativizante, slabe, mergând până la anularea relevanței sale: la ce bun un canon?
Tocmai pentru că subiectul ales de Ioana Pavel are în spatele său o bibliografie impresionantă, autoarea simte nevoia să-și precizeze mizele propriului demers prin strategia/strategiile abordate. În primul rând, intenția sa este de a restructura, ordona argumentele și comentariile cu privire la canon, vasta bibliotecă teoretică referitoare la temă, altfel spus o „organizare a eterogenității“, oferind o serie de linii directoare și propunând nu o nouă abordare, ci mai degrabă una corelativă, de bricolaj/metisaj/tandem, menită să precizeze relația simbiotică și tensionat polemică dintre canonic și necanonic, dar și avatariile ei în prezent. În al doilea rând, revendicându-se de la Noul Istorism (New Historicism), Ioana Pavel asumă o doză de subiectivitate în intersectarea metanarațiunilor relevante și o metodologie care are în centrul ei o tehnică a montajului (cu filiațiile ei cinematografice) pe care chiar structura propriu-zisă a cărții sale o relevă din plin și aș insista spunând că autoarea este în căutarea unei metode de a analiza canonul și nu ceea ce teoria despre canon de la Pascale Casanova și Paul Cornea la Antoine Compagnon și David Damrosch oferă din plin, o reprezentare/arhitectură a lui. Iar în al treilea rând, cum o anunță și titlul, asumă o abordare comparatistă sau, în termenii lui Mads Rosendhal Thomsen, o lectură „în constelație“, conectând o serie de microlecturi care țin locul „studiilor de caz“, raportate la romane sau nuvele care au devenit vaste teritorii speculative în cultura occidentală precum Doamna Bovary al lui Flaubert, Don Quijote al lui Cervantes, Frații Karamazov al lui Dostoievski, Numele trandafirului al lui Umberto Eco, Biblioteca Babel a lui J.L. Borges, Capodopera necunoscută a lui Balzac, Desenul din covor al lui Henry James etc. Acest corpus de lectură, fără excepție, – nu pot să nu remarc acest lucru– este constituit din opere canonice, relevante estetic, recomandându-i pe „marii autori“, pentru că autoarea și nu numai ea, ci și cei mai importanți teoreticieni vorbesc lingua franca a canonului occidental chiar și atunci când îl contestă!
Canonul reprezintă un construct cultural ca atâtea altele și era firesc ca autoarea să urmărească un parcurs istoric, ghidat de studiile realizate în acest sens, precizând sensul originar al exegezei care a configurat corpusul doctrinar creștin, dar și pe cel normativ, de etalon care străbate toate culturile și civilizațiile. Astfel, situează corect gestul fondator al polemicii dintre antici și moderni, cu versiunile ulterioare în contextul modernității, pe fondul unui proces de delimitare a unui canon estetic pe lângă cel religios și plasând canonul în locul unei confruntări între generații creatoare care-și dispută câmpul literar. Canonul literar care reprezintă forma de ordonare, ierarhizare în cadrul culturii scrise pe baza valorii estetice a unui text în interiorul comunităților interpretative (de la cele oficiale ale autorității la publicul larg) este prins în asocierile și parteneriatele pe care le realizează cu ideea de genialitate, de gust, de capodoperă, de valoare, de succes etc., aceste asocieri fiind deopotrivă structurante atât la nivel estetic, cât și social. Criza constituie chiar metabolismul canonului, dinamica modernității sale, precizând momentele în care canonul este contestat de anticanon, în fapt un canon în devenire cum este cazul avangardelor istorice, expresie a „procesualității canonului“, unde „autorii talentați nu sunt, ci devin (re)cunoscuți“ sau în cazul unei democratizări a valorilor care introduce în ecuație literatura de consum ca modalitate de a trăi fără canon, în afara lui. Cu fiecare asociere, Ioana Pavel pune în discuție relevanța canonului sub raportul definiției tari și argumentelor de autoritate, dar mult mai important situațiile pe care le creează în raport cu marginile lui, cu spațiul larg al non-canonicității care nu va cunoaște o validare ulterioară, care se prezintă de la bun început ca periferie ce nu se dorește asimilată, care nu trăiește după aceleași reguli ale instituționalizării, monumentalizării, eternizării. În fapt, nu atât canonul este interesant cu tot ceea ce presupune în ceea ce privește argumentul de autoritate al criticii și mecanismele instituționale, de la premii la formele instituționalizate de educație, lectura obligatorie, de manual, cât problemele colaterale care țin de dinamica lui, de dimensiunea receptării și de mecanismele alternative din cadrul unei culturi. Există aici mai multe moduri de a construi discuția: ce reprezintă astfel geniul ca model exemplar fără model și care este statutul cópiilor, al etajelor inferioare, a epigonismului într-o literatură? Un subcapitol relevă delimitarea unui teritoriu insuficient cadastrat, cel al „literaturii pentru copii“ sau al literaturii de tip phantasy nu în constituirea unui canon alternativ, – formula pluralității canoanelor este respinsă ferm de autoare – sau a unui anticanon, cât ca modalitate de dinamizare a canonului și de înțelegere a relației simbiotice cu restul literaturii. Ce rol joacă gustul în elaborarea canonului la nivelul publicului, dar și în critica literară, precum și cât de pertinentă este aceasta din urmă ca instituție de validare canonică date fiind numeroasele ei rateuri, interogație care constituie nucleul reflecției lui Jean Paulhan din Florile din Tarbes sau Teroarea în litere?
Există mai multe modalități de a relativiza definiția tare a canonului, mai precis de a legitima literatura necanonică pornind de la faptul axiomatic că „nu există canon literar fără literatură necanonică“: printr-o cartografiere a ceea ce acesta lasă în afara lui, „marele necitit“, în termenii lui Margaret Cohen; prin atotsumativa „bibliotecă a lumii“ teoretizată de William Marx ca patrimonializare virtual restitutivă a tot ce s-a scris, fie că s-a păstrat incomplet sau alterat prin interpolări succesive; din perspectiva studiilor cantitative în special în zona receptării deschisă de digital humanities la care se asociază noul comparatism de recuperare a non-canonicului ca arhivă relevantă pentru memoria culturală; de relativizare postmodernă cu suspendarea chiar și temporară a ierarhiilor între cultura înaltă și popular culture, cu o hibridizare a lor printr-un proces de transmedialitate, în termenii Mihaelei Ursa, sau prin ideologizarea canonului cu reversia valorilor aducând periferia, minoritățile în poziția deținută de operele canonice pe criterii non-estetice de rasă, de clasă și mai nou de gen etc. În fond ceea ce ocazionează această lectură asimilată printr-o metaforă a unei țesături speciale, quilt-ul, alcătuită din texturi diferite, un patchwork, în cazul de față al microlecturilor analitice de tip close reading, ține tocmai de imperfecțiunile canonului, de vulnerabilitățile sale, de fragilitatea sa.
O parte a doua a cărții care decide statutul ei de montaj o reprezintă microanalizele prezente la tot pasul, aceste „petice“ care dau savoarea ei hermeneutică pentru că Ioana Pavel plasează discuția despre canon în contexte literare revelatoare, unde personajele prin reflecția și atitudinea lor configurează mizanscene ale dezbaterii canonice. Cât de departe împinge personalizarea sau mai precis personificarea unor atitudini canonice se poate vedea în analiza consacrată raportului dintre atitudinile călugărilor Zosima și Ferapont în cadrul romanului Frații Karamazov, analiză desfășurată sub semnul complementarității dintre baza veterotestamentară și resemantizarea sa neotestamentară care „împlinește“ legea fără a o „strica“, unde ambiguitatea este sporită de activarea sensurilor primare, religioase ale canonului, dar și de un conflict oedipian rău lichidat. Ce rol poate primi „cruzimea“ Karamazovilor în psihodrama canonică rămâne un fapt tentat și ocultat în același timp, poate o îndrăzneală mult prea mare față cu riscurile suprainterpretării.
O analiză a bibliotecii ca „versiune (mai) democratică sau democratizantă a canonului“, a bibliotecilor din carte cu Doamna Bovary și Don Quijote deschide un capitol extrem de productiv și provocator mai ales că termenii care au rezultat, bovarismul și donquijotismul, au metabolizat deopotrivă relevanța lecturii și a bibliotecilor pentru stilul de viață căruia i-au dat naștere. Altfel spus, astfel se deschide orizontul morganatic de ambiguități și seducții al unei perceperi a realului la confiniile cu imaginarul trecute prin filtrul sensibilității etice, estetice și mai ales psihoafective. Totodată, lectura sublimează cartea contribuind la un proces de (auto)stilizare cum remarca Marielle Macé în Façons de lire, manières d’être cu privire la bovarism, proces care vizează deopotrivă măsura și pierderea deliberată a măsurii în raportul tensional dintre canon și anticanon, dintre canon și literatura de consum. În fapt ceea ce caută autoarea în aceste numeroase exemple, – niciunul luat din literatura română cât privește o analiză mai amplă – sunt ceea ce ea numește „filoanele problematizării canonului“.
Pe scurt, cartea Ioanei Pavel merită toată atenția, reușind deopotrivă și o sinteză pe un subiect mult discutat și disputat căruia îi asociază dincolo de grația interpretativă și stilistică și un element ludic și o discretă ironie montate în același film.