Nu mai țin minte cine mi-a vorbit primul despre David Seko și cine mi-a adus volumul său de debut, Războiul fără veac (Editura Junimea 2025). L-am dat însă imediat lui Emil Lungeanu cu rugămintea să se ocupe de o recenzie a sa pentru revista Luceafărul de dimineață, simțind că subiectul istoric i se potrivește cronicarului. Aceasta a scris, chiar cu entuziasm, despre carte și autorul ei, de numai 19 ani, semnalînd uimitoarea maturitate literară și de abordare a temei.
David Seko este timișorean, este dramaturg (cîteva piese i s-au jucat la Timișoara, în teatre „independente“, pe cînd era încă în liceu), studiază regia de film, este implicat într-un proiect coordonat de Adriana Babeți, a debutat în revistă la „Orizontul“ lui Mircea Mihăieș. Am aflat că ar fi cel mai tînăr autor publicat de Junimea în ultimii 20 de ani.
Volumul masiv al lui David Seko este un fel de cronică a omenirii prin cinci masacre, de la Evul Mediu până la războiul care va pune capăt actualei civilizații. Mai cuprinde un prolog și un epilog, ambele la persoana întîi. Autorul prezintă faptele, de-a lungul a vreo 800 de ani (finalul se petrece într-un viitor incert, după o apocalipsă nucleară). Scenele, fiecare fiind o nuvelă separată, ca niște secvențe dintr-un film, se desfășoară, expuse în volum, invers cronologic. În prima, ne aflăm într-o luptă a soldaților germani cu partizanii italieni în cel de-Al Doilea Război Mondial. Urmează episoade crude din luptele purtate în Spania de Napoleon I, campania din 1588 a flotei spaniole asupra Angliei cîrmuite de regina Elisabeta I, și, cam din aceeași vreme, masacrul de la Novgorod, din 1570, prin care Ivan al IV-lea al Rusiei și-a meritat numele de Cel Groaznic. Ultima nuvelă este dedicată unei cruciade, nu este clar, pentru mine cel puțin, căreia dintre ele. Posibil celei din urmă, regele care apare în text – cel mai confuz și cel mai poetic text dintre cele cinci – fiind eventual Ludovic al IX-lea cel Sfînt, în luptă cu însuși Diavolul. De remarcat documentarea istorică și conceperea credibilă, cu mare siguranță, a unor istorii contrafactuale.
Cea mai simplă și coerentă poveste are un nume „liric“: Viers din gulzla iernii și reprezintă răzbunarea unui profet, ghicitor mai exact, Peter Volynets, care scapă greu cu viață, după o bătaie cu cnutul, aplicată pentru că a prezis moartea unui boier din Novgorod. Salvat de o femeie, profetul fabrică apoi o scrisoare falsă prin se „dovedește“ că marii dregători din Novgorod uneltesc să scoată orașul de sub autoritatea Rusiei și a țarului Ivan. Îi indică țarului complotul și locul unde va găsi epistola doveditoare. Nu se așteaptă că, în loc să ucidă „cîțiva dregători și preoți“, Ivan cel Groaznic fierbe copiii în fața părinților și pe părinți îi trage în țeapă, masacrînd populația din Novgorod. 60 de mii de morți, după sursele istoricilor.
Un obiect apare de-a lungul evenimentelor atroce narate în carte: o ulcică de lut în care se află păpuși de lut de formă omenească, simbol al jucăriilor din lutul adamic, reprezentînd omenirea. Războiul nu are veac, dar i se poate supraviețui.
Într-un interviu pe care l-am citit recent, despre debutul său promițător, autorul spunea: „Am căutat, prin cele cinci nuvele, să surprind ciocnirea voințelor omenești așa încît, la un interval aproape regulat de timp, să facă posibilă izbucnirea unui conflict mortal, orchestrat de indivizi cu trăsături similare. Există o recurență aproape matematică a demenților în istoria noastră.“ Tînărul scriitor și-a ales un subiect greu și o tratare foarte ambițioasă. Scriitura lui este destul de barocă, narațiunea este întrucîtva întortocheată, dar cititorul o parcurge cu satisfacții și, după empatia fiecăruia, cu destulă cutremurare. Desigur, autorul mizează pe oripilarea numitului cititor, oferă destule detalii apocaliptice. Dar finalul este unul destul de optimist. După distrugerea lumii, în epilogul în care se descrie ce mai rămîne (puțin!) în urma dezastrului pe care-l presupunem unul nuclear, asistăm la o dimineață a unui nou început de lume. Păpușile de lut s-au păstrat și ele pentru a servi din nou ca jucării, probabil ale aceluiași Demiurg.
Debutul lui David Seko este unul serios, promițător, noul scriitor anunță viitoare surprize, realizări de luat în seamă. Chiar comparat cu cărțile unor consacrați editate pînă acum în acest an, volumul Războiul fără veac se situează pe o poziție foarte înaltă într-un clasament al aparițiilor. Autorul său se cuvine urmărit cu atenție și încurajat în activitatea sa.