„Totul e mărginit, durerea nu“ – metaforizează Eminescu (Manuscrise) preluând o idee pitagoreică după care binele sălășluiește în numerele finite, în timp ce răul bântuie prin infinit. Dar poate fi durerea clasată irevocabil în catastifele răului? Se pare că nu, și, paradoxal, pentru mulți, dimpotrivă! Asocierea durere-rău este extrem de controversată. Durerea, afirmă cercetătorul englez în științe medicale Monty Lyman într-o elaborată analiză a fenomenului (Adevărul despre durere), a apărut evolutiv ca o necestitate de protecție a organismului împotriva factorilor ostili interiori și exteriori. Ea este un product exclusiv al creierului care primește mesaje de la senzorii periferici cu privire la apropierea sau contactul cu factorii respectivi și emite semnalul dureros pentru a determina îndepărtarea de pericol. Mai mult decât atât, evenimentul se fixează în memorie, încât o viitoare întâlnire similară poate fi evitată din vreme. Încă și mai mult, sistemul neuronal creează o sensibilitate ce tinde să se exacerbeze, astfel încât va emite durerea chiar și atunci când elementul agresiv lipsește, însă apare un altul, mult mai slab, chiar inofensiv. De exemplu, în locul focului, o rază de soare care încălzește zona epidermică odinioară supusă unei arsuri. Iar această exacerbare are efecte nefaste. Căci nu de puține ori se transformă în „durere persistentă“ ce se cronicizează, se îngroașă insuportabil, devine netratabilă, chiar dacă elementul provocator a dispărut de mult. „Durerea este un prieten“, ne spune Lyman, ea „încearcă întotdeauna să ne protejeze“; dar devine un dușman invincibil „atunci când ne distruge viețile fiind exagerat de protectoare“! Iar exemplele descrise de medicul britanic sunt înspăimântătoare.
Până una-alta însă, ne oprim o clipă la gânditorii fără doctorat în medicină (și care, probabil, s-au bucurat de o sănătate de fier…) ce au elogiat „beneficiile“ durerii. Unul dintre primii, și probabil cel mai echilibrat, Aristotel (Etica nicomahică), alătură – conflictualizând – durerea plăcerii, cele două componente care însoțesc orice act al omului. Doar că a doua alunecă adesea înspre latura „animalică“ din noi. Oarecum firesc, întrucât ne naștem cu această năzuință și o experimentăm din fragedă copilărie. Avansând spre maturitate, ființa umană poate tempera excesele plăcerii prin cumpătare, „măsura justă în ceea ce privește plăcerile“. Cumpătarea însă nu maniază și durerea decât în mod indirect. „Dorința este însoțită de durere, oricât de absurd ar părea să suferi din cauza plăcerii [subl. n.]“ – afirmă stagiritul, ca atare ponderarea dorinței ar constitui soluția anihilării, ori măcar a atenuării durerii. Ideea a fost preluată „un pic“ mai târziu aproape mot à mot de Leibniz (Noi eseuri asupra intelectului omenesc): „în dorință, în ea însăși, există mai degrabă o dispoziție și o pregătire pentru durere“. Dar nu trebuie atinsă nici cealaltă extremă, aceea a eliminării totale a plăcerii de spaima durerii, căci „o asemenea insensibilitate nu este deloc omenească“, decide fondatorul Lykeion-ului. În manieră nu foarte diferită pășește Cicero (Despre supremul bine și supremul rău) când analizează ideile stoicilor („durerea este aspră, apăsătoare, nesuferită, greu de înfruntat, dar fiindcă durerea nu conține nici frauda, nici necinstea, nici vina,… ea nu este un rău“). Prudent, și colorând eticismul lui Zenon din Kition cu un strop de terapie profilactică, filosoful din Latium concluzionează că durerea, alături de boală ori de sărăcie, nu sunt efectiv rele, ci „lucruri care trebuiesc evitate“. Către finalul antichității însă, lucrurile evoluează înspre o accentuare a „favorurilor“ durerii și suferinței, chiar dacă unul dintre cei ce teoretizează problema, Clement din Alexandria, considerat primul teolog creștin, încă nu a aruncat complet anatema asupra filosofiei grecești. Implicit, asupra raționalității ei imbatabile. „De aceea, deci, gnosticul nu rabdă durerile, chinurile și necazurile, ca oamenii curajoși, de care vorbesc filozofii, care nădăjduiesc că durerile pe care le sufăr vor înceta și că au să aibă iarăși parte de bucurii… Asta e pricina că gnosticul disprețuiește nu numai chinurile de pe lumea asta, ci și toate plăcerile“ (gnosticii, în accepțiune clementiană, nu sunt adepții curentului omonim fondat de Marcion, Valentin, Basilides ș.a., ci alcătuiesc o noțiune generică desemnând creștinii luminați care îmbină armonios cunoașterea teoretică cu înțelepciunea credinței). Durerea nu mai e doar un hop trecător înspre deschiderea unei noi secvențe bune, ci o adevărată rețetă curativă în vederea vindecării ființei: „Nu trebuie să îndurăm răutățile și relele, ci să le îndepărtăm, dar să îndurăm cele înfricoșătoare [subl. n.]. Că suferința se dovedește a fi folositoare în medicină, în instrucție și în pedepsire; prin suferință se îndreaptă purtările oamenilor spre folosul lor.“ (Stromatele). Nu avea de unde să știe eruditul alexandrin câtă tragedie va produce în timp terapia sa (sau poate ar fi avut, căci istoria nu începuse taman atunci…)!
Înaintând în carnea mileniului doi, raportarea la suferință capătă accente dramatice, dacă nu de-a dreptul paranoice. Durerea se transformă din rău incontrolabil și inevitabil, eventual frecventabil în anumite limite în scopul compensării exceselor psiho-afective, într-o necesitate dogmatică, în obligația de onoare – și de izbăvire – de a participa la pătimirile divine. Meister Eckhart, teolog și profesor thuringian cu o carieră fulminantă, în cele din urmă dizgrațiat pentru o așa-zisă erezie, împinge ideea la nivel paradoxal: „Cum ar putea tolera Dumnezeu, care iubește bunătatea, ca prietenii săi, oamenii de bine, să nu sufere fără încetare?“ (Cartea consolării divine). Durerea devine participare nemijlocită la transcendență, căci însăși aceasta se supune (deliberat) caznelor ei. „Dacă voia lui Dumnezeu este ca el însuși să sufere, este foarte drept ca și eu să sufăr“, conchide dominicanul german. Doar că, tot din spusele sale, pentru Divinitate suferința este de o altă calitate, ea funcționează după un mecanism diferit. Mecanism care se aseamănă cu principiile jocului în care competitorii interacționează după reguli diferite de cele din lumea reală, detașându-se totodată de ea. Durerea, la nivel transcendental, poate fi „jucată“ cu magnificență: „Dumnezeu suferă într-atât de bucuros împreună cu noi, atunci când suferim doar pentru el, încât el suferă fără a suferi [subl. n.]… Iată de ce, dacă noi am fi așa cum ar trebui să fim, suferința n-ar mai fi pentru noi suferință, ci doar bucurie și consolare.“
Doar că noi nu suntem decât așa cum suntem. Și suferim suferind, uneori copleșitor, în pofida îndemnurilor sacerdotale. Dar nu numai. Până și în epoca raționaliștior, chiar dacă discursul dogmatic s-a schimbat, reflecțiile și-au păstrat în mare măsură direcția. Anticipând oarecum procesualitatea fiziologică a ivirii durerii analizată de Lyman, Descartes (Pasiunile sufletului) conferă durerii virtuți proteguitoare la adresa trupului: „Căci sufletul este imediat prevenit despre lucrurile care-i sunt dăunătoare corpului numai de senzația de durere.“ Ea produce tristețe, pe care întemeietorul cartezianismului o considera mai necesară decât bucuria „deoarece este mai important să respingem lucrurile dăunătoare și care pot distruge, decât să dobândim ceea ce adaugă vreo perfecțiune fără de care putem subzista“. Același lucru funcționează și în cazul binomului ură-iubire, dar e o temă care excede intenția textului de față, chiar dacă și el operează principial tot pe baza circuitelor durerii. La Pascal însă (Cugetări), matematicianul și raționalistul convertit spectaculos la dogmatism, antinomia durere-plăcere intră într-o spirală morală vertiginoasă, am spune că vizează de-a dreptul un gen de fundamentalism etic. Plăcerea e văzută nici mai mult, nici mai puțin decât ca o „josnicie“, căci, în contrast cu durerea care survine, ea vine ca rezultat al unei căutări; ne ispitește și ne atrage, determinând omul „să cadă sub el însuși“. „Gloria“ durerii e superioară – și întrutotul dezirabilă – „rușinii“ plăcerii: „Nu este rușinos pentru un om să cadă sub durere, ci este rușinos pentru el să cadă sub plăcere.“ Bucla deschisă de cinismul ludic-transcendental eckhartian se închide… „glorios“.
Doar în imediata noastră vecinătate temporală, fenomenologii francezi se străduie să restabilească oarecum echilibrele aristoteliene. Au trecut însă peste două milenii de acumulare de durere istorică, încât accentele sunt mult mai pregnante, chiar virulente, căci s-au apropiat sensibil de mentalul contemporan. Emmanuel Lévinas (Totalitate și infinit) reabilitează plăcerea, din rușinea pascaliană în fenomen firesc, considerând-o o modalitate prin care viața se raportează la propriile-i conținuturi, un „fapt universal al existenței umane“. Ea este „însuși freamătul eului“, vibrația afectivității și a sentimentului, valorile primordiale ale trecerii prin lume. Considerând viața la modul originar fericită, cei ce se privează de deliciile plăcerii, cei care-i extirpă savorile esențiale vădesc posesia unui „suflet castrat“. Raportul omului cu durerea și bucuria este cumva asemănător celui cu hrana: el există prin ele, dar în același timp le există, le extrage din obiectualitatea lor independentă și și le atribuie. Le „asignează“, după expresia compatriotului său Jean-Luc Marion (În plus. Studii asupra fenomenelor saturate), propriului corp. Suferința însă la Marion capătă proporții apocaliptice: „suferința mă țintuiește de mine însumi așa cum suntem țintuiți de sol“. Fierul sau focul ce rănesc trupul nu mai au o existență în sine, nu mai aparțin lumii, ci au invadat subiectul definitiv, l-au prins în captivitate; distanța dintre ei s-a aneantizat. „Mă sufăr prin ele. Odată cetatea cucerită nu mă mai pot retrage într-un turn mai îndepărtat“. Așa cum ego-ul, odată fixat de corp la naștere, nu se mai rupe de el decât la ultima suflare, flacăra sau sabia vătămătoare devin răul impetuos ce afectează toate lucrările vii ale omului și care, în reiterație, „mă asignează mie însumi ca trup“: îl supra-prinde de trupul său, încă și încă o dată, „așa cum prinzi pe cineva de gât“. La Lévinas, cam aceeași idee era exprimată în terminologie cu nuanțe de metafizică. Sau, ca să zicem așa, de metasomatică: „suferința fizică, în toate gradele sale, este o imposibilitate de a ne detașa de momentul existenței. Ea este imposibilitatea de a ne detașa de ființă [subl. n.]… Ea este făcută din imposibilitatea de a fugi și de a da înapoi“ (Le temps et l’autre, citat de J-L Marion). În timp ce plăcerea este „mai înaltă decât substanțialitatea“, iar „ea nu e ținuta mea în ființă, ci deja depășire a ființei“ (Totalitate…).
„Așa cum prinzi pe cineva de gât“ – poate cea mai expresivă formulare a manifestării acestei calamități care scoate ființa umană de pe traiectul ei firesc, o exportă din lumea comună în infra-lumea suferinței: spațiu din interiorul căruia, atât cât mai izbutește să privească, suferindul vede în tonuri neverosimile locurile din care tocmai a fost expulzat. „Infralume“ desfigurată, în contracție relativistă până la punctul de singularitate în care limitele ei se lipesc mâzgos de suprafața epidermică, de contorsionata margine tremurătoare a făpturii, asemeni unui veșmânt infect, opresiv, sufocant, ce nu permite nici evadarea, dar nici continuitatea. Nici supraviețuirea, nici extincția. În care timpul, la antipod, se oprește în loc neputincios. O noapte în dureri acute nu sfârșește, așa cum pentru un ipotetic astronaut ce nimerește la orizontul unei găuri negre clipele au devenit însăși eternitatea. Și privește aiurit îndărăt, către univers, la inconceptibila, la dementa sa zbatere fără traiect ori liman. La inconsistenta sa emfază, la suficiența a ceea ce-i plăsmuit din insuficiența însăși. Durerea nu numai doare. Durerea adjudecă. Durerea aplică asupra victimei legile tenebroase ale incompatibilității cu lumea. Și cu el însuși. Axiomele zăbrelelor de neclintit. Ale libertății devenite persiflare. Durerea revelază întunecând. Durerea iluminează cu lumina neagră a zădărniciei, cu scânteierile de funingine ale neantului. Durerea dezagregă nu doar orice proiect, ci chiar posibilitatea vreunei întreprinderi. Durerea dezmembrează nu numai idealuri și credințe, ea destramă însăși destrămarea devenită un predicat orb ce nu-și mai găsește iluzia pe care să o devasteze. Glorie? Într-adevăr, e gloria neoplasmului ce devorează meticulos viscerele. Folosul omului? Înduioșător slogan. Dar, oare, omul cui folosește?
„Și în acele zile oamenii vor căuta moartea și nu vor găsi-o, și vor dori să moară și moartea fuge de dânșii.“ (Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul) Imagine fățișă a ceea ce Emmanuel Lévinas urma cândva să exprime fenomenologic. Este unul dintre cele mai sumbre (citește cinice) versete pe care un text sacru l-a putut așterne. Dar se pare că imaginația niciunei ființe, oricât de încrâncenate, oricât de intransigente, și care se apleacă deasupra unei coli de hârtie (fie ea papirus, pergament sau orice altă urzeală), n-are suficientă anvergură pentru a concura natura. Care, în neasemuitul ei nesaț al încercărilor, a inventat, printre multe altele, afecțiunea numită fibromialgie, în care durerile nu contenesc indiferent de analgezicele ori opioidele administrate, neexistând vreun tratament aplicat pe cauze, întrucât ele nu se cunosc. Dar mai există și o alta, din fericire (!) extrem de rară (doar 15 familii de pe planetă sunt înregistrate cu acest diagnostic): eritromelalgia, la care pragul neuronal de declanșare a durerii e atât de scăzut, încât totul, dar absolut totul, o provoacă: aerul inspirat, alimentele îngurgitate, excreția, orice mișcare, orice atingere, inclusiv cea a adierilor de vânt. Poate că și gândurile, dacă se mai pot manifesta la acești nefericiți, le prăbușesc ființele în inepuizabile rafale de junghiuri. Ei „își trăiesc viețile într-o perpetuă agonie“, constată cercetătorul Monty Lyman, ceea ce ne poate conferi o imagine lugubră a infernului. Infern aflat deocamdată în faza de experiment pe un eșantion uman „reprezentativ“…
Într-adevăr, durerea este nemărginită. Eminescu nu a rostit o simplă metaforă.
(Fragment din eseul Jocul de-a lumea)