Cunoscut prin cartea sa despre ideologia woke (Ficțiunea woke, apărută și în românește la Curtea Veche) precum și prin articolele sale săptămânale, pline de haz, din „Le Figaro“, Samuel Fitoussi propune acum o lucrare de altă factură, intitulată De ce se înșală intelectualii (Pourquoi les intel lectuels se trompent, Éditions de l’Observatoire, 2025). În ciuda aparențelor, cartea nu are mai nimic în comun cu eseul lui Jean Sevillia despre „terorismul intelectual“ (de care m-am ocupat în această rubrică, în numerele 13 și 15 a.c.). După cum nu-l regăsim nici pe spiritualul autor al textelor din „Le Figaro“. Fitoussi realizează acum o cercetare foarte serioasă, bazată pe o amplă biblio grafie, insistând asupra contextelor culturale și sociale precum și asupra mecanismelor cognitive care îi fac pe intelectuali să fie defazați și chiar orbi față de fenomenele pe care pretind că le înțeleg și le explică.
Firește, nu lipsesc exemplele care ilustrează titlul cărții. În 1939, Sartre credea în declarațiile lui Hitler cum că nu va ataca niciodată Franța. În 1954, afirma că în următorii ani nivelul de viață din URSS va fi cu 30-40 % superior celui din Franța și tot atunci ne asigura că libertatea de a critica este totală în țara sovietelor; puțin mai târziu, declara că Statele Unite eșuează iremediabil în fascism. Iar când un ziarist îl întreabă de ce nu călătoresc cetățenii sovietici în Franța, Sartre răspunde că aceștia se simt foarte bine în țara lor și nu simt nevoia să facă turism. Tot în anii ’50, Simone de Beauvoir face risipă de ingenio zitate pentru a convinge publicul occidental că în China la putere nu e un regim totalitar, ci unul democratic. De ce e inutil dreptul la vot? „Pentru că poporul chinez vrea ce vrea regimul iar regimul vrea ce vrea poporul.“ Absența presei de opoziție? „Ziarele sunt pentru partidul comunist un instrument de autocritică: ele semnalează devierile și greșelile pe care conducătorii doresc să le corecteze. Dacă cineva vrea să protesteze împotriva unui abuz sau a unei greșeli comise de administrație, el scrie unui ziar. Presa permite așadar bazei populare să exercite asupra factorilor responsabili un control foarte serios.“ Elita franceză, mai spune doamna Simone, este îngrozitor de monotonă; chinezului, în schimb, puțin îi pasă dacă e asemenea celorlalți, comportamentul său este natural, imprevizibil ca viața însăși. Și Fitoussi citează aici fraza lui Orwell: „Trebuie să fii intelectual ca să crezi în asemenea absurdități, nici un om obișnuit n-ar reuși să fie atât de idiot“. Mai mult: intelectualii sunt capabili, pentru a apăra o idee, să susțină un argument și apoi contrariul acelui argument. La începutul anilor 1950, apărătorii comunismului acu zau Occidentul că este incapabil să suporte concurența cu socialismul sovietic și cu economia planificată. Două decenii mai târziu, după ce capitalismul elimi nase penuria, societatea de consum a fost condamnată pentru că ar fi adus dezumanizare și goană frenetică după bogății. Jean-François Revel a scris pagini luminoase despre acest balans ideologic.
Și tot Revel observa că oamenii sunt maeștri în a inventa mobiluri morale pentru a justifica acte necinstite. Aceeași Simone de Beauvoir scria către finele anilor ’40 că asasinarea de către Stalin a opozanților politici este, cu siguranță, un scandal, dar s-ar putea ca aceste asasinate să fi avut un sens, o finalitate superioară, un tribut pe care îl plătește fatalmente un mare proiect umanist. Un fapt poate fi interpretat ideologic în modalități radical opuse. Tot Orwell observa că, în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, un cotidian britanic de stânga a publicat fotografiile unor ruși spânzutați de către nemți, denunțând astfel o practică barbară; doi ani mai târziu, același ziar publica fotografiile unor nemți spânzurați de către sovietici și însoțindu-le de comentarii favorabile; orice practică, oricât de oribilă, adăuga Orwell (tortură, asasinat, deportări etc.), își schimbă culoarea morală atunci când e comisă de către „ai noștri“.
Așa stând lucrurile, conchide Fitoussi, adevărul este foarte greu de stabilit. Înainte ca Hitler să ajungă la putere, spre exemplu, opinia publică occidentală era foarte împărțită, intelectuali, politicieni și ziariști îl preferau pe Hitler, deoarece îl considerau mai „moderat“. Suntem prizonierii iluziilor și ai ideilor noastre preconcepute. Elita intelectuală este adesea dispusă să accepte iraționalul. Oricum, astăzi mediul academic occidental este dominat de stânga, e o lume autoreferențială, care validează și reproduce teoriile convenabile din punct de vedere ideologic. Modul în care au luat naștere în universități departamentele de „fat studies“ e de un comic enorm, dar această po veste nu e mai puțin simptomatică pentru conformismul ce domnește în instituțiile academice. Au apărut noi meserii: specialiștii în „sensibilitate“, care cenzurează și corectează textele literare, specialiștii în „inclusivitate“, care la Hollywood verifică dacă scenariile nu au elemente „problematice“ sau supraveghează comportamentul profesorilor, semnalând posibilele derapaje („birocrații sexului“). Această elită, prin crearea permanentă de noi concepte (rasism sistemic, privilegiu alb, fluiditatea genului etc.) îi descalifică pe cei care nu aderă la ele. Codurile noi au devenit obligatorii.
Anti-elitismul profesat de mediile progresiste este în fapt un mijloc de a perpetua o serie de inegalități. Eliminarea criteriilor de selecție îi împiedică pe cei mai merituoși, cu atât mai mult cu cât aparțin unor categorii defavorizate, să se realizeze în plan social și intelectual. Egalitarismul este cel mai periculos dușman al egalității de șanse.
Suntem vulnerabili în fața greșelii, socotește Fitoussi, intelectualitatea și elitele sunt primele care pot ceda rătăcirilor ideologice. Civilizații întregi au fost pradă obscurantismului vreme de secole (unele mai sunt și astăzi). Să nu ne amăgim că noi am fi imuni; filozoful columbian Nicolas Gómez Dávila spune că: „nimeni nu disprețuiește mai mult cretinismele de ieri decât cretinul de astăzi“. A interzice nu duce nicăieri. Doar dezbaterea liberă, doar pluralismul democratic permit separarea grâului de neghină.