S-a spus cu îndreptățire că ziaristul privește înainte, iar scriitorul și în general omul dornic să deprindă sensuri și înțelesuri se uită în urmă. A trecut peste o jumătate de an de la agresiunea Rusiei asupra Ucrainei și am putea desprinde anumite semnificații. Mi-am reamintit în ultimele zile de vizita președintelui american George W. Bush făcută în România, în anul 2002. A avut loc atunci, în luna noiembrie, un mare și expresiv miting în piața fostului Palat Regal din București. Am mai spus – și o să mă repet – că două elemente m-au impresionat atunci: întâi, faptul că liderul celui mai puternic stat din lume s-a înclinat, în contextul amintit, în fața unui singur om, acesta fiind Patriarhul Teoctist al României (există fotografii imortalizând acest moment). Tot cu acel prilej, președintele Bush a recomandat românilor să joace un rol de punte și de interpret între Apus și Răsărit, mai precis între Occident și Rusia.
Poate nu numai întâmplarea a făcut ca în aceeași perioadă să fi reapărut la Editura Humanitas, îngrijit de profesorul Gabriel Liiceanu, volumul 322 de vorbe memorabile ale lui Petre Țuțea, om pe care prietenul său Emil Cioran îl considera „singurul geniu”, pe care l-a cunoscut față către față. Dacă la o zi sau două după vizita la București și îndemnul rostit de George W. Bush cineva ar fi încercat să dea glas câtorva aforisme privitoare la Rusia din cartea amintită, gestul ar fi fost considerat de prost-gust. Dar iată una din acele considerații aforistice: „Rușii sunt la fel de imperialiști ca Germania lui Hitler. Dar ei nu spun asta. Rușii sunt mai perfizi. Când te ocupă și te declari de acord, spun că ești progresist, dar când le rupi fălcile, ești fascist și reacționar. Rușii sunt mai abili politic decât germanii. Ca dovadă că au reușit să facă din brașoava asta roșie, din rușinea asta care e bolșevismul, o supraputere mondială, să impună Statelor Unite situarea bolșevismului la rang de supraputere”. S-ar putea cita, de altfel, mai multe note la fel de necruțătoare și de plastice din cartea menționată. Ajunge doar să pomenim acel „cancer mintal (care) se cheamă cancer ideologic marxist-leninist”. Aceste afirmații, citite în lumina ororilor petrecute în ultimele șase luni în Ucraina, par mai mult decât rezonabile, ceea ce arată că perspectiva asupra unei țări, a unui popor, a conducătorilor săi se poate schimba radical atunci când o putere se comportă laș și nedemn.
Perspectiva aceasta cât se poate de rațională este contrazisă, din nefericire, de istorie, fapt pe care Occidentul și-l amintește mai greu, poate și din cauza unei realități incontestabile: tot arsenalul ideologiei comuniste este fructul Occidentului. Acest adevăr îl recunoștea fără echivoc istoricul Thierry Wolton, în memorabilul interviu apărut în România literară din 2 august 2022.
Descinderile în forță ale Rusiei imperiale noi le cunoaștem de mai bine de două secole, polonezii le știu, la rândul lor, la fel de bine, ca și alte popoare. Ucrainenii au trecut prin această nefericită experiență încă de acum aproape o jumătate de mileniu.
Rușii chiar se pot lăuda cu o tradiție în materie de agresiuni, unele fiind foarte recente. Astfel, în anul 1956, Rusia a recurs la trupele sale pentru a stopa procesul de democratizare început în toamna acelui an în Ungaria. Atunci atât primul-ministru maghiar Imre Nagy, cât și miniștrii săi au fost mințiți, spunându-li-se că se vor putea duce în liniște la Ambasada Iugoslaviei din Budapesta, unde vor primi azil politic. Autocarul în care demnitarii au fost urcați s-a îndreptat, în realitate, spre aeroportul din Budapesta, de unde un avion i-a dus la București, iar de acolo au fost așezați, în regim de domiciliu forțat, la Snagov. După aproape șase luni au revenit în Ungaria, unde în anul 1958 Imre Nagy a fost judecat și condamnat la moarte prin spânzurare, sentința fiind executată. Luptele cu ocupantul sovietic s-au soldat cu aproape 10.000 de victime în rândul maghiarilor. Democrațiile occidentale au protestat, s-au indignat, unii intelectuali au vociferat, dar totul s-a limitat la atât. Ca un detaliu mai puțin cunoscut, trebuie spus că redactorii secției maghiare a postului de radio Europa Liberă au fost destituiți, întrucât își depășiseră limitele de acțiune, promițând public, de la microfoanele din München, că Occidentul va acționa în favoarea insurgenților, așa încât ungurii au fost îndemnați să iasă în stradă, de unde și numărul mare de victime.
După 12 ani, ceea ce s-a numit, cu o metaforă gazetărească, „Primăvara de la Praga” s-a bucurat de un mare succes mediatic, însă după invadarea Cehoslovaciei de către trupele Tratatului de la Varșovia – fapt rușinos la care România nu a participat –, retorica, declarațiile unor oameni politici, dar mai ales ale intelectualilor din Apus au constituit cataplasme puse pe niște răni adânci, întrucât și la Praga, în august 1968, au murit oameni, între care nu puțini au înfruntat cu bombe artizanale tancurile Tratatului de la Varșovia. A circulat pe atunci în România și o anecdotă semnificativă, un dialog între un rus și un occidental, cel din urmă spunând că el are două automobile în familie, cu unul mergând în excursii, la prieteni; interlocutorul sovietic i-a replicat că ei nu au nevoie de un asemenea automobil, întrucât la prieteni se duc cu tancul.
Am recurs la aceste exemple de istorie recentă pentru a pune în lumină curajul și noblețea ucrainenilor. Este adevărat că, în condițiile în care existau Tratatul de la Varșovia și doctrina lui Leonid Brejnev, numită a „suveranității limitate”, populația unei țări nu putea să câștige un conflict cu un adversar de dimensiunea Uniunii Sovietice. De data aceasta, Occidentul nu s-a mai mărginit la retorică, la articole și proteste, ci a furnizat unui popor patriot și viteaz armele necesare menținerii independenței sale și punerii invadatorului la respect. Poate că Occidentul a încetat în sfârșit să creadă că Rusia poate fi democratizată. Utopia aceasta, ca orice utopie, și-a demonstrat însă ineficiența. Cred că am abordat astfel acea teză a unei țări care, datorită culturii, civilizației și altor trăsături, nu va fi aspru judecată pentru o gafă sau un act reprobabil. În anii 1950, România era plină de traduceri din Cehov, Tolstoi, Dostoievski sau cu înregistrări de muzică rusească clasică și ușoară, însă zidul de ostilitate nu putea fi dărâmat. Rușii erau văzuți întocmai ca în termenii lui Petre Țuțea reproduși mai sus. Germania lui Hitler a suferit și ea același oprobriu, cu toată cultura sa infinit mai mare decât a Rusiei țariste și a Uniunii Sovietice la un loc. De fapt, această teză pare pe undeva tot un paliativ născut în mediile occidentale, unde oamenii de stânga căutau să ascundă adevărul pentru că după contrarevoluția anticomunistă și antisovietică din Ungaria, foarte mulți intelectuali apuseni și-au aruncat carnetele de membrii ai unui partid comunist sau au renunțat să mai simpatizeze cu această ideologie. S-a văzut că agresorul tradițional – ieri, Uniunea Sovietică, azi Federația Rusă – nu și-a schimbat cu nimic năravurile. Speranțele din anii 1990, concretizate în cărți, articole și mai ales în filme, n-au avut niciun efect. Însă în perioada pomenită, parcă pentru a ne reaminti o cugetare a marelui actor italian Vittorio Gassman – „destinul are mai mult bun-gust decât oamenii” –, Mihail Gorbaciov a primit, cu prilejul trecerii la cele veșnice, prinosul de recunoștință al întregii lumi normale și libere din ziua de azi. Numele lui Gorbaciov a însemnat mai mult decât pleiada intelighenției ruse și mi se pare potrivit să reproduc în acest sens finalul unui articol al profesorului Mihai Zamfir, atât de fericit intitulat Un necrolog în istorie, apărut în România literară din 30 septembrie 2022: „Toate evenimentele (…) care au schimbat fața lumii l-au avut drept autor pe Mihail Gorbaciov. Născut într-un sat dintr-o provincie îndepărtată a imperiului, pe jumătate rus (după tată), pe jumătate ucrainean (după mamă), acest miraculos și divin personaj, ivit pe neașteptate, a modificat, aproape fără să-și dea seama, sensul evoluției istoriei contemporane. Pentru câțiva ani, atunci, între 1985 și 1995, degetul lui Dumnezeu s-a oprit și asupra acelei părți nefericite a umanității, pe care credeam că o uitase. // Dar se pare că Dumnezeu nu uită niciodată.”
Perspectiva declinului marelui stat euroasiatic este prevăzută nu numai de adversarii, ci și de locuitorii săi. În acest sens, voi cita dintr-un text scurt și percutant aparținând unui istoric rus pe nume Alexandr Etkind: „Nu cer prăbușirea Federației Ruse – mărturisește istoricul –, ci o prevăd. Și în aceasta constă deosebirea. Din nou, dezintegrarea ar fi putut fi evitată, fiind suficient să nu înceapă un război cu Ucraina. Dar revanșismul a fost mai puternic decât prudența. Prăbușirea acestei federații, o comunitate complexă, artificială, extrem de inegală și din ce în ce mai neproductivă, va avea loc din cauza liderilor săi de la Moscova și numai din cauza lor. Cei ce iubesc federația, cei ce cred că, dacă aceasta ar dispărea, popoarelor le-ar fi mai rău decât în ea; cei care văd în ideea unei Rusii unite principala și chiar singura valoare politică – toți ar trebui să-i învinovățească pe cei care au pornit acest război și numai pe ei”.
Pe bună dreptate, intelectualii ruși sau istoricii autentici au comparat agresiunea Rusiei din Ucraina cu războiul ruso-japonez de la începutul secolului trecut, conflict care a constituit piatra de poticnire și prăbușirea Rusiei țariste. Și pentru că ne-am întrebat dacă valorile culturale, spirituale pot scuza un comportament ignobil la nivelul unei țări, adăugăm că între scriitorii ruși importanți nu am menționat un mare clasic: mai precis pe acela despre care Dostoievski a spus că din Mantaua lui au ieșit toți marii prozatori ruși, acesta fiind Nicolai Gogol, ucrainean sadea, care și-a scris cărțile în limba rusă.
Într-una din ultimele zile ale lunii septembrie, agențiile de presă transmiteau următoarea știre: patriarhul rus Chiril le promitea noilor înrolați că datorită gestului lor și-au garantat un loc în rai. Afirmația este halucinantă și trimite mai degrabă la învățătura mahomedanilor care susține că din rai nu lipsesc munții de pilaf. Nimeni nu poate ști dacă va fi sau nu mântuit, cu atât mai mult cu cât teologia ortodoxă arată că mântuirea, respectiv raiul, nu este datorată unor fapte, ci harului. Iar harul aparține lui Dumnezeu. Patriarhul rus Chiril i s-a substituit, în mod blasfemator, lui Hristos, singurul Care poate acorda privilegiul vieții fericite și veșnice. Pe de altă parte, până și un seminarist știe că există o judecată particulară, respectiv o judecată universală, care va tranșa soarta fiecăruia dintre noi, iar spre deosebire de patriarhul putinist, Dumnezeu nu face negoț cu mântuirea.