Orice s-ar crede sau s-ar spune, istoriografia română de după 1989 face pași deciși în direcția diversificării preocupărilor sale. Uneori, acești pași o iau în direcții atât de neașteptate, încât pot surprinde cititorul, ceea ce nu este rău deloc. Prea se asociază la noi trecutul numai cu drapele și imnuri, cu posturi marțiale și cu afabilități diplomatice. A venit vremea ca ea să mai coboare și printre oameni, ajutând la înțelegerea mai adecvată a unor fenomene, ținând chiar de istoria recentă.
Gabriel Sala ilustrează, alături de alți specialiști, tendința sănătoasă de a părăsi tiparele academiste, rigide și solemne, coborând în stradă și abordând fenomene ale zilei. Prin lucrarea Subcultura ultra în galeriile de fotbal românești. Ultrașii români – tipologie, organizare, acțiuni în interiorul și în afara stadioanelor, autorul pare mai aproape de cercetarea sociologică și antropologică decât de traseele unei explorări propriu-zis istorice. Cu toate astea însă, contribuția sa este una de istoric contemporaneist, care nu se mulțumește cu frecventarea izvoarelor scrise, ci participă prin observare nemijlocită și la evenimentele a căror analiză o întreprinde (n-ar fi fost deloc rău să fi avut astfel de savanți implicați și în cercetarea… mineriadelor anilor 1990-2000). Avem, astfel, sub ochi exemplul încă unui istoric care a abandonat perspectiva canonică a omului de bibliotecă sau pe cea, la fel de prestigioasă, a omului de arhive. Cel care studiază comportamentul galeriilor actuale de fotbal este, fără îndoială, un om al terenului, pentru el perspectiva înscrisurilor rămâne secundară, în raport cu experiența nemijlocită raportată de subiecți intervievați. În fond, perspectiva nu este atât de nouă cum pare. O practica deja Cornelius Ryan când reconstituia, într-o carte celebră, debarcarea aliaților în Normandia aflată sub dominație germană, în Al Doilea Război Mondial, dar și jurnalista de excepție – premiată cu Nobelul pentru… Literatură – Svetlana Alexeievici, pentru interviurile puse cap la cap, într-o amplă reconstituire subiectivă, cu femei, bărbați și copii despre experiența aceleiași conflagrații.
Definind fotbalul modern ca pe „o industrie profitabilă”, și nu, cum s-ar fi putut crede, ca pe un sport preferat statistic în România, Gabriel Sala observă că „accentuarea atenției mass-media, în general, și a televiziunilor, în special, a determinat creșterea intereselor economice și a investițiilor”. Așa se face că în cluburi se practică un management tipic pentru marile companii capitaliste. Beneficiarul predilect nu va mai fi insul pasionat de fotbal, ci fanul care achiziționează produsele clubului și participă la show-ul de pe teren într-un spirit consumerist. Cetățeanul caracteristic acestei raportări se integrează ca de la sine în comunitatea de suporteri care îi reunește pe cei ca el. Fidelitatea nu mai caracterizează galeriile de acest fel, care migrează acolo unde este succesul. „Un nou ultras, unul consumist, care să se limiteze exclusiv la manifestarea carnavalescă din peluză ar fi binevenit în condițiile în care ar contribui semnificativ la spectacol. Ultrasul fanatic, cu un sentiment profund al comunității, capabil de sacrificii mari pentru echipă, violent și incontrolabil, imprevizibil și sancționator, reprezintă o categorie de fani care se opun fotbalului global și consumist”. Corporațiile de club nu agreează solidaritățile de acest tip mai vechi, care pot pune presiune pe decizia clubului, dar membrii acestor galerii încearcă să își apere stindardele sub devize proprii, precum huliganii englezi.
Galeriile românești nu urmează prototipul celor occidentale, deși nu se manifestă fără a se face ecoul unora dintre comportamentele acestora. Interviurile autorului cu membri ai galeriilor explorate evidențiază într-un mod inedit o mentalitate de tip popular care în alte locuri a putut cristaliza în comportamente radicale (mă gândesc la galeria principalei echipe de fotbal a Serbiei care, în timpul războaielor care au condus la dezagregarea fostei Iugoslavii, au dat luptători naționaliști intransigenți, deloc inocenți).
Pentru ultras, peluza este percepută ca o adevărată familie. Ei urmăresc mai puțin meciul decât victoria asupra galeriei adverse, fie simbolic, fie la modul cel mai concret fizic cu putință; de preferință în ambele sensuri. O peluză puternică rezultă din fuziunea mai multor grupări de ultras, chiar dacă ea oscilează numeric în funcție de victoriile clubului și de alți factori. Violența galeriei este ritualică. În România o componentă a „ideologiei” peluzelor este cea naționalistă, dar există și peluze apolitice.
Până la urmă, conchide istoricul, după un excurs captivant, presărat cu incandescența mărturiilor celor intervievați, „… importanța lor pentru fotbalul românesc este … una consistentă. Ultrașii contrabalansează autoritatea patronilor de cluburi și mobilizează jucătorii în timpul meciurilor, salvând totodată cluburi importante de la dispariție. /…/ Turbulenți, irascibili și imprevizibili, ultrașii s-au dovedit adeseori utili cluburilor lor”.
Cartea lui Gabriel Sala arată cu claritate că și cercetările istorice pot fi citite cu pasiune și pot interesa un public care, în prezența altor subiecte, și-ar păstra dezinteresul pentru studierea trecutului intact. N-ar fi fost deloc rău ca volumul să fie garnisit cu un compartiment copios cu imagini „de la fața locului”: galerii, instantanee de la meciuri, manifestări stradale etc. Redarea atmosferei „de lucru” a ultrașilor ar fi redus impresia că vorbim despre cineva absent.