Ultimul spectacol coregrafic adus la București în cadrul Întâlnirilor JTI, ajunse în această toamnă la cea de a XXIII-a ediție, a fost prilej pentru o serie întreagă de bucurii, atât de bine venite pentru a ne mai însenina puțin, în vremurile tulburi pe care le trăim. Prima bucurie a constat în simplul fapt că aceste Întâlniri cu mari companii de balet și cu mari coregrafi și-au reluat cadența, după episodul pandemic. Lucrurile bune, de valoare inițiate la noi se estompează adesea și dispar. Puterea de a rezista împrejurărilor a devenit o calitate în sine, motiv pentru care trebuie să îi mulțumim, pentru a douăzeci și treia oară, doamnei Gilda Lazăr, director al Întâlnirilor JTI din Romania, Moldova și Bulgaria.
O bucurie premergătoare spectacolului DON JUAN, care s-a desfășurat la Teatrul Național București, a fost conferința de presă la care au participat trei dintre interpreții spectacolului: Saul Daniele Ardillo (Don Juan), Matteo Fiorani (Leo) și Estelle Bovay (Elvita), moment în care am aflat în primul rând schimbările foarte importante aduse acestei povești atât de cunoscute și cu multiple variante, dar mai ales cum gândesc acești trei interpreți partitura coregrafică pe care le-a încredințat-o coregraful Johan Inger. Arareori am putut vedea interpreți atât de preocupați și frământați de conturul pe care urmează să îl dea rolului interpretat. Toți au mărturisit că acesta este stilul de lucru al lui Johan Inger și că numai în acest fel se poate lucra cu el, ceea ce, desigur, ne-a crescut interesul pentru ceea ce urma să vedem. Dar mai întâi, care sunt liniile directoare ale libretului, așa cum le-au gândit coregraful Johan Inger ș dramaturgul, bun prieten și colaborator, Gregor Acuha-Pohl. Dacă personajul central este același binecunoscut seducător, în căutarea a tot felul de plăceri, fără a ține cont de consecințe, alte două personaje au îmbrăcat alte haine. Locul Comandorului, personaj care reprezintă justiția care îl va condamna pe Don Juan, este luat de propria sa Mamă (Federica Lamonaca), care la începutul spectacolului îl va primi gol în propriile-i brațe, legănându-l, iar apoi se va strădui să îl pună pe picioare și tot ea va veni și la sfârșit să îl pedepsească. Ea va fi Comandora, care-i impută fiului ei răul făcut celor din jur și îl condamnă pentru cele făcute. Și în fine, al doilea personaj cu semn schimbat este al servitorului, cel care îl însoțește pretutindeni, numit în această variantă Leo (Matteo Fiorani). El nu mai este companionul personajului principal în toate aventurile acestuia, ci dublul său, latura lui bună, opusul său, conștiința care se zbuciumă din cauza lui, iar în final se va contopi cu spiritul mamei, în timp ce Don Juan, nu se va schimba niciodată.
Toate aceste componente au pregătit întâlnirea cu opera în sine, care a fost de fapt marea bucurie. Pentru un iubitor al artei dansului, posibilitatea de a cunoaște un nou univers creativ este cea mai mare bucurie. Și asta ne-a oferit coregraful suedez Johan Inger prin interpreții săi din compania italiană ATERBALLETTO, Fondazione Nazionale della Danza, cea mai bună companie de dans contemporan din Italia. Johan Inger declară că Mats Ek este părintele lui artistic și probabil el i-a deschis mari orizonturi în dans, dar Johan Inger nu seamănă ca formă plastică dansantă nici cu Mats Ek și nici cu un alt creator dintre cei care au ajuns și pe la noi. Și au ajuns destul de mulți mari coregrafi. Nu e cazul de a-l compara cu alți artiști ai Terpsichorei, ci a constata că el e altfel. Are propriul său univers. Un univers conturat cu mișcări libere, dinamice, precumpănitor frânte, unghiulare în scenele de grup (nuntașii uneia dintre victimele lui Don Juan), mai unduioase în evoluțiile singulare. Pe lângă diferitele duete ale lui Don Juan (Saul Daniele Ardillo) cu suita sa de cuceriri, momente de o plastică expresivă aparte a avut Leo (Matteo Fiorani), dublul pozitiv al personajului central: corpul său era traversat, pe verticală, de unde de durere care păreau că îl frâng, în momentele când Don Juan își satisfăcea plăcerile cu mireasa nenuntită. Alt personaj care a adus o notă aparte în spectacol, a fost prima iubire a lui Don Juan, Elvira (Estelle Bovay). Căldura sa adolescentină și-a pus amprenta pe duetul lor, iar personajul chiar dacă abandonat va reapărea din când în când, parcă regretând ceea ce vedea că face fostul ei iubit, pentru ca în final, după momentul damnării, să reapară cu mișcările ei candide, dând astfel o notă mai puțin sumbră finalului. Linia dată acestui personaj este una cu totul aparte față de alte versiuni ale istoriei lui Don Juan.
Ce mai este de asemenea deosebit în acest spectacol coregrafic este modul cum a fost compusă muzica sa originală de către Marc Álvarez, în 2020, într-o strânsă legătură cu coregraful și urmărind fiecare moment al poveștii și fiecare personaj și conflictele dintre ele. Și-a bazat creația pe patru instrumente – ne spune Álvarez – violoncel și vioară, chitară electronică și percuție, iar în unele momente s-a bazat pe melodii de Gluck. Muzica a fost apoi orhestrată și dirijată de Manuel Busto și, în fine, înregistrată, aceasta fiind forma în care am ascultat-o noi, resimțind-o ca o ilustrare a imaginii scenice. La această imagine scenică a contribuit din plin scenografia lui Curt Allen Wilmer în alb-negru, ca simbol al multelor situații antagonice, scenografie pusă în pagină prin 12 piese mari de domino negre, cu fine dungi albe, piese glisate de dansatori, care astfel configurau și reconfigurau mereu scena. Luminile dispuse în potcoavă, gândite de Fabiana Piccioli, scoteau în evidență, de fiecare dată, istoria momentului cât și costumele în culori pastelate sau intense, concepute de Bregje Van Balen, care dădeau vioiciune, prin culoarea care îmbrăca mișcarea, spațiului predominant negru. Negrul va domina ultimele imagini ale lui Don Juan. Rămas singur, pe o singură piesă de domino neagră din fundalul scenei pusă vertical, pare cocoțat, agățat pe ea, iar peste el curge o ploaie de cenușă neagră, care va umple toată scena, sugerând o atmosferă de infern.
Dar, așa cum am spus mai sus, apariția inocentă, jucăușă a Elvirei când ploaia de cenușă se oprește, în fața unui zid despărțitor de iadul din spate, înseninează ușor atmosfera, invitându-ne să plecăm cu această imagine finală în gând.
Johan Inger a fost unul dintre dansatorii apreciați ai companiei Nederlans Dans Theater, unde a făcut și primele coregrafii (1995), apoi a devenit coordonator artistic la Cullberg Ballet (2003), unde a continuat să creeze, iar din 2008 este coregraf independent și lucrează pentru companii din toată lumea, fiind răsplătit pentru creațiile sale cu numeroase premii, precum Benois de la Danse sau Danza & Danza. De fiecare dată când abordează un subiect deja tratat de alți coregrafi, el urmează îndemnul lui Maurice Béjart, care spunea că un creator, care vrea să se ocupe din nou de un spectacol cunoscut, nu are rost să o facă decât dacă are o viziune nouă, un unghi nou de vedere asupra lui. Iar DON JUAN-ul lui o dovedește din plin.