Scris în câteva decenii, adunat foileton cu foileton, volumul Poezia optzecistă, semnat de Mircea Bârsilă, reprezintă o contribuție importantă la configurarea imaginii unei generații literare care nu și-a epuizat încă întreaga combustie creatoare. Dincolo de istoriile literare care au evaluat, mai mult sau mai puțin obiectiv, Generația ’80, dincolo de antologiile de cele mai multe ori lacunare, contribuția lui Mircea Bârsilă la crearea unei imagini de ansamblu asupra generației din care și el face parte este, prin această istorie „afectivă“, una decisivă. Cartea nu este o istorie a optzecismului, ci este, în partea cea mai consistentă, o panoramare a poeziei și a poeților care au rămas în conștiința publică, mai mult sau mai puțin pregnant, după ce fenomenul optzecist pare să fi intrat destul de adânc în istorie. Se știe, de altfel, că o generație literară este recunoscută cu adevărat nu în timpul evoluției ei, când se manifestă ca un fenomen complex, ci în momentul în care „se sparge“ în individualități care contează, care propun poetici originale sau care se adaptează canonului general. Mircea Bârsilă nu face valorizări, nu compară poetici și tendințe, ci ia act de un fenomen pe care îl cunoaște, pe care l-a trăit, pe care este capabil să îl aprecieze critic.
Volumul cuprinde optzeci și una de mini-monografii, selectarea fiecărui autor fiind bine argumentată critic de către Mircea Bârsilă. De ce a ales doar atâtea nume, dintr-un număr mult mai mare de autori care au evoluat în perioada de afirmare și sedimentare a generației optzeciste, Mircea Bârsilă o justifică în „introducție“. Sunt autori care s-au remarcat la debut, laolaltă cu ceilalți congeneri, dar care fie au dispărut fizic, fie nu au confirmat, nu au avut combustie poetică suficientă, preferând alte modalități de exprimare. Este cazul lui Ion Bogdan Lefter, care a debutat în prima linie a „Cenaclului de Luni“, dar care a preferat cariera de critic, dar și a unor optzeciști precum Dan David, Ștefan Mitroi, Nicolae Alexandru-Vest, Traian Furnea, Patrel Berceanu, Daniel Pișcu, Emil Hurezeanu, Ileana Zubașcu, Ioan Florin Stanciu ș.a. care nu și-au împlinit la timp opera literară, după aprecierile explicate, justificate ale lui Mircea Bârsilă. Pentru a acoperi întregul spectru al optzecismului, credem că este necesar și un dicționar al scriitorilor asociați acestei perioade, pentru a avea imaginea completă a ceea ce a însemnat această generație pentru literatura română din ultimii ani ai comunismului și din primii ani ai post-comunismului.
Sunt, între poeții reținuți în volum, nume care au fost asociate, la un moment dat, unor promoții anterioare optzecismului, dar și post-optzecismului, recenzentul motivând prin caracterul versatil al acestor încadrări în generații și promoții, care nu sunt altceva decât aproximări critice. Mai mult decât la alte generații de altfel, spune Mircea Bârsilă, noile canoane „implică resuscitarea unor canoane uitate, ascunse în pliurile istoriei literare“, postmodernismul jonglând cu tehnici creative diverse, lucruri de care optzecismul a profitat din plin. În același sens, Nicolae Manolescu avansează ideea că definiția unei generații literare este mai puțin dependentă de perioadele de timp, pentru că „nefiind naturală, ștafeta generațiilor literare implică omologarea critică, fie și postfactum, a dominantei“, iar istoria literară a încetat să mai fie acceptată „ca un șir natural de opere și autori“ (Generația literară, revista România literară, nr. 2, 2000). Generația ’80 capătă etichete conceptuale: „a unei noi sensibilități“ (Ion Bogdan Lefter), „antropologism“ (Mircea Nedelciu), „nou antropocentrism“ sau „neoclasicism“ (Alexandru Mușina), „romantism întors“ (Radu G. Țeposu), „biografism“ și „integrism spiritual“ (Corin Braga). Toate aceste concepte și definiri critice sunt însușite de către Mircea Bârsilă prin termenul de „cameleonism“ asociat postmodernismului, literatura optzecistă avansând la nivelul formulelor de creație „deconstructivismul, fragmentarismul, inclusivismul recuperator, livrescul“.
Istoria optzecismului este reiterată succint în „cuvântul înainte“, fiind subliniate contribuțiile cenaclurilor din mediul studențesc, „Cenaclul de Luni“ cu prioritate, inițiat și condus de Nicolae Manolescu, cenaclul și revista „Echinox“ de la Cluj, cu Ion Pop în prim-plan, cenaclul și revista „Dialog“, de la Iași, la care am adăuga cenaclul „Universitas“, inițiat și condus de Mircea Martin. Este subliniat, de asemenea, meritul lui Laurențiu Ulici care a polarizat talentele „marginalilor“, risipiți în toată țara. Merita să fie adus în discuție (și) Colocviul Național de Poezie din 18-20 octombrie 1978, din aula Bibliotecii Centrale Universitare de la Iași, când Laurențiu Ulici a invitat, fără să anunțe oficialitățile, șaisprezece poeți în curs de afirmare din toată țara, iar timpul alocat intervenției sale l-a oferit acestor tineri, pentru un recital de poezie ad-hoc, avansând termenul de „generația ’80“. Poeții tineri erau Romulus Bucur, Mircea Cărtărescu, Traian T. Coșovei, Radu Călin Cristea, Emil Hurezeanu, Florin Iaru, Ștefan Mitroi, Ioan Moldovan, Viorel Mureșan, Aurel Pantea, Mircea Petean, Ion Stratan, Elena Ștefoi, Lucian Vasiliu, Matei Vișniec, Călin Vlasie.
„Poezia optzecistă“, dincolo de calitatea de instrument critic și didactic, este o lectură agreabilă, bine documentată, portetele confraților fiind susținute de sublinieri poetice care îi pun în valoare, care demonstrează forța și unicitatea fiecărui autor în interiorul generației. Despre Generația ’80 se vor mai scrie multe studii, integratoare sau pe segmente semnificative, dar niciunul nu credem că va mai atinge gradul de empatie și de cunoaștere din interior a fenomenului, așa cum a reușit să o facă „optzecistul“ Mircea Bârsilă.