Brătienii – o istorie feminină

Nu am să reiau aici butada ieftină conform căreia în spatele fiecărui bărbat de succes stă o femeie puternică.

Și nu pentru că n-ar fi ade vărată. Ci din cauză că, în ecuația complementarității feminin-masculin, butada sa crifică nepermis nuanțele și eludează experiența tragică pe care femeile și-au asu – mat-o umăr la umăr cu bărbații, într-o istorie care nu doar că a fost inclementă cu ele, dar le-a și eludat, ulterior, contribuția.

Două cărți care pun în lumină istoria feminină a familiei Brătianu ne propun să completăm tabloul istoriografic național, spre a înțelege mai bine atât moștenirea vechii Românii, cât și suferința imensă a distrugerii ei, în perioada comunistă.

Prima este Ceasuri de demult, volum aparținând scriitoarei Monica Pillat, fiica lui Dinu Pillat și nepoata lui Ion Pillat. Cu o existență marcată, în perioada comunistă, de apartenența la marea familie istorică, poeta, prozatoarea și eseista nu a făcut caz de suferințele ei, după prăbușirea fostului regim. Nu o face nici acum, preferând să recompună din fragmente memorialistice o istorie de familie care s-a intersectat adesea, și nu numai în perioada în care Brătienii erau în prim-planul vieții politice, cu istoria națională. Nu este o rememorare triumfalistă, firește, dar nici una înnegurată de resentiment, în pofida marii cantități de experiențe dureroase pe care le conține.

Reprezentând cea de-a treia generație de cărturari a familiei, Monica Pillat are nu doar conștiința moștenirii pe care o poartă și, prin intermediul textului memorialistic, o împărtășește și cititorilor de azi. E evidentă în memorialistica ei conștiința rolului formator pe care îl are redescoperirea trecutului uitat, ocultat de cenzura comunistă, care a încercat să șteargă până și amintirea celor pe care i-a exterminat în lagăre și pușcării.

Rememorările scriitoarei încep, semnificativ, cu un portret al mamei, Cornelia Pillat, realizat de pictorița Maria Pillat-Brateș, bunica paternă (lucrare aflată în colecția familiei Pillat-Săulescu și reprodusă pe coperta cărții). Tabloul se deschide, în câmpul memoriei afective, către suferințele îndurate în primele decenii de comunism, deopotrivă de către cea portretizată și de către artista care a pictat-o. Ambele, pentru unica „vină“ de a fi făcut parte dintr-una din familiile noastre istorice, care au contribuit într-o măsură însemnată la crearea statului modern. Fragmentul, intitulat Îngândurări, este o mise-en-abîme a întregii cărți, care este focalizată pe interioritate (tragedia colectivă asumată ca tragedie a familiei și ca ruptură interioară a membrilor ei), pe refugiul în spațiul familial (unicul posibil în perioada prigoanei) și pe variile tipuri de experiențe dramatice provocate de comunizarea României (purtate pe umeri în special de jumătatea feminină a familiei, cea masculină stingându-se, în mare măsură, în închisoare și represiune).

Monica Pillat este, în Ceasuri de demult, o memorialistă sobră și minuțioasă, cu ochi pentru detaliul revelator – pe care-l află fie în câte un amănunt de interior, fie în câte o transformare a peisajului urban – și capabilă să alterneze subtil rememorarea, povestirea și notația de jurnal. Toate, spre însuflețirea unui trecut din care vine ea însăși, după cum, cu umor amărui, îi spune unui trecător care, pe strada Făinari din zona Obor (devenită de nerecunoscut în urma demolărilor), o întreabă… de unde vine.

În textura Ceasurilor de demult intră însă nu numai portretele membrilor familiei Brătianu-Pillat (tatăl, mama, bunicii, unchii și mătușile, rudele prin alianță), ci o întreagă lume românească veche, de la N. Steinhardt la Dan Duțescu și de la Șerban și Barbu Cioculescu la Valeriu Anania, trăind în regimul comunist ca sub ocupație, dar încercând – și reușind, uneori – să prezerve măcar memoria istorică a ceea ce comuniștii distrugeau cu frenezie. Pușcăria politică e un laitmotiv, iar cartea este și o insolită „hartă“ a universului concentraționar autohton, de care sunt legate personajele masculine ale cărții, dar nu numai. Memorialista nu este vindicativă, ci pedagogă, povestind pentru ca, eventual, cei de azi să ia aminte.

Fragmentele evocatoare ale Monicăi Pillat relevă mai mult decât o memorie remarcabilă a oamenilor, evenimentelor și detaliilor (în special cele provenind din copilăria autoarei sunt impresionante). Este uluitor, dincolo de farmecul povestirii, câtă suferință a putut încăpea în existențele fragile ale atâtor femei din elita românească veche și cu câtă îndârjire și-au apărat ele dreptul de a exista, într-un regim care s-a străduit cu o rară bestialitate să le extirpe până și ilustrele umbre din istoria națională. Dacă ramura masculină a Brătienilor a clădit România modernă, ramura feminină i-a purtat, fizic și spiritual, moștenirea, ferind-o de neantul căruia i-o hărăziseră comuniștii.

*

Cea de-a doua apariție din seria istoriei feminine a Brătienilor este de altă factură. Aparține surorii lui Ionel I.C. Brătianu, Pia Alimăneșteanu, și a fost editată de aceeași neobosită și discretă Monica Pillat. Se intitulează Prin Cetatea lui Bucur. Trecutul viu și reunește, între copertele unei singure cărți, cele două volume publicate de autoare în 1940. Este tot o carte de rememorări „de familie“ care intersectează larg istoria națională, însă una care trimite la o epocă mult mai fericită decât cea readusă la viață de Monica Pillat în Ceasuri de demult.

Pia Alimăneșteanu a fost – spune Monica Pillat în schița de portret din prefață – nu doar sora preferată a lui Ionel Brătianu, ci și un soi de secretară particulară a acestuia: afecțiunea care îi lega pe cei doi frați era dublată și de o înțelegere intelectuală aparte. Pia l-a secondat pe Ionel, din postura neoficială de „șefă de cabinet“, până târziu, în 1907, când acesta s-a căsătorit cu Eliza Știrbei (episod menționat de Cornelia Pillat în memoriile ei, Eterna întoarcere, apărute într-o primă versiune în 1996). Născută în 1872, Pia beneficiase de o educație aleasă pentru epoca respectivă, ca și surorile ei, Maria, Tatiana și Sabina, și era cu adevărat o intelectuală.

Spre deosebire de acestea, care au avut o prezență mai marcantă în viața publică – Maria a fost chiar doamnă de onoare a Reginei Maria –, Pia și-a dedicat o mare parte din timp familiei, ceea ce explică și căsătoria târzie cu diplomatul Alexandru Alimăneșteanu. A compensat această retragere în spațiul intim printr-o susținută activitate literară, publicând mai multe volume de însemnări zilnice, de evocări și de relații de călătorie, între care cele două editate acum de Monica Pillat sunt ultimele. În perioada comunistă, scrierile ei nu au mai fost reeditate, iar Dicționarul general al literaturii române, respectiv, Dicționarul scriitorilor români nici măcar nu-i menționează numele!

Cele două volume reunite în prezenta ediție sunt similare prin modalitatea memorialistică – directă, bazată pe experiența personală, narată fără ocolișuri sau floricele, cu o mare siguranță atât a tonului, cât și a evenimentelor – și printr-un același sens al istoriei. Pentru Pia Alimăneșteanu (ca și pentru Monica Pillat, cum am văzut), trecutul nu este mort, ci conține o experiență de viață, morală și culturală mereu vie.

Prin Cetatea lui Bucur, de pildă, cuprinde nu atât o descriere a geografiei urbane bucureștene, cât o galerie de portrete de secol XIX: oameni concreți, care dăduseră Capitalei României înfățișarea pitorească și farmecul de viață. Meșteșugari, juriști, sacerdoți, aristocrați și burghezi, bărbați și femei, cu toții colorează narațiunea memorialistică și, sub pana Piei Alimăneșteanu, dau conținut viu unor tablouri de epocă, a căror autenticitate le face interesante și pentru cititorul de azi.

Trecutul viu, dimpotrivă, pare un soi original de pandant la Pe Argeș în sus, al lui Ion Pillat, împărtășind același sentiment al trecutului care trăiește în cei de azi. Portrete și locuri din Oltenia și din Muntenia istorică (volumul se încheie cu un frumos set de Scrisori din Florica), astăzi dispărute sau uitate, sunt readuse în fața ochilor noștri – fără clișeele fals-moralizatoare care însoțesc de regulă asemenea scrieri – de pana alertă, sigură, a autoarei.

Se poate spune, fără a exagera, că dacă bărbații familiei Brătianu au făcut istorie, politică sau literară, femeile au scris-o. Mărturia lor – în cazul cărții Prin Cetatea lui Bucur. Trecutul viu, vorbim mai ales de secolul al XIX-lea – completează cu o fațetă indispensabilă saga Brătienilor. O saga care constituie, în sine, una dintre istoriile cele mai frumoase și mai importante ale construirii României moderne.