Greu de găsit omagii mai entuziaste decât acelea pe care o serie de scriitori americani le aduceau, în prima jumătate a secolului trecut, Parisului. Steinbeck declara că, la Paris, e parcă sub puterea unei „vrăji“. Henry Miller avea permanent orașul în minte și îl numea „buricul universului“, adăugând: „E preferabil să fii cerșetor la Paris decât milionar la New York“. Hugo Guiler, soțul lui Anaïs Nin, chiar dacă nu risca să ajungă cerșetor fiind un bancher cu dare de mână, a preferat să rămână la Paris deși la New York i se propusese un post mai important și mai bănos. Istoric, profesor emerit la Universitatea din Nisa, Ralph Schor ne propune acum o sinteză intitulată Parisul scriitorilor americani. 1919-1939 (Perrin, 2021). Este vorba despre ceea ce s-a numit „Generația pierdută“, iar Schor estimează că avem a face cu un grup de aproximativ 200 de persoane, scriitori, librari, editori, redactori de publicații etc. Ei au format o rețea extrem de puternică, în care intră și saloanele literare precum și – de ce nu? – cafenelele și restaurantele frecventate atât de scriitorii americani, cât și de cei francezi. Parte dintre literații și artiștii care trăiesc la Paris declară că sunt dezgustați de materialismul și conformismul societății americane, deși unii consideră că orașul este, din păcate, în curs de „americanizare“.
Henry Miller rezumă foarte bine percepția cea mai răspândită: „Parisul îți surâde, te primește fără deosebire de rasă, credință sau culoare“ (în aceeași perioadă, mulți scriitori și artiști americani de culoare au ales să trăiască la Paris). Admirația pentru istoria, tradițiile, cultura și patrimoniul arhitectural nu elimină privirea lucidă, capabilă să găsească fisuri și defecte. E incriminată (clișeu tenace, de largă circulație) zgârcenia francezilor, alții pun accent pe xenofobie și pe disprețul față de americani. Cel mai critic e Scott Fitzgerald, dar el reprezintă un caz aparte: nu știa franțuzește și avea mai tot timpul impresia că trăiește într-un mediu ostil. Perspectiva se modifică și în funcție de starea materială a fiecăruia. Pe de o parte, cei bogați: Edith Wharton, Natalie Barney, Harry Crosby, Anaïs Nin, care locuiesc în cartiere de lux, au locuințe somptuoase, dau recepții, frecventează înalta societate franceză. Pe de altă parte, cei săraci (mai numeroși), locuind în camere de bonă sau în mici apartamente mizere, obligați adesea să accepte slujbe umilitoare pentru a-și asigura un minim necesar supraviețuirii. Așa trăiau Ezra Pound, Langston Hughes, Claude McKay, așa a trăit și Henry Miller până a întâlnit-o pe Anaïs Nin. Americanii se ajutau câteodată între ei (Hemingway își amintea că Ezra Pound era omul cel mai generos și mai dezinteresat pe care l-a cunoscut vreodată), legau prietenii mai strânse, nu în ultimul rând grație alcoolului. Montparnasse era atunci cartierul privilegiat, cu cafenelele lui – le Select (prima cafenea pariziană deschisă toată noaptea!), le Dôme, la Rotonde, la Coupole, la Closerie des Lilas, la care se adăugau cabaretele unde se cânta jazz, apoi Montmartre, Saint-Germain-des-Prés etc. Dintre saloane, două rețin atenția în mod deosebit. Mai întâi, salonul lui Natalie Clifford Barney (salon care a existat până în 1970 !); amfitrioana, bogată și cultivată, primea crema intelighenției pariziene și organiza (e drept, în alte încăperi ale casei) petreceri lesbiene. Celălalt mare salon era al lui Gertrude Stein, și ea lesbiană, având-o drept parteneră de viață pe Alice Toklas. Personalitate puternică, posesoare a unei excepționale colecții de tablouri, Gertrude Stein (fire dificilă, totuși) a fost în relații de prietenie cu nume mari ale avangardei artistice. În fine, un rol excepțional l-a jucat librăria Shakespeare and Company, condusă de Sylvia Beach (care forma un cuplu cu Adrienne Monnier): de numele ei se leagă apariția romanului Ulysses al lui Joyce.
Fascinația pe care o exercita Parisul se explică și prin climatul tolerant, în contrast cu puritanismul societății americane; voi reveni, puțin mai încolo, asupra acestui aspect. Dar capitala Franței însemna și o deschidere a orizontului cultural și, totodată, o modalitate de punere în valoare a propriei identități (Parisul ar fi fost un „laborator identitar“, spune Ralph Schor). Cei mai mulți dintre reprezentanții importanți ai „generației pierdute“ au fost in di vidualități originale, fără să se constituie într-un curent literar sau într-o „școală“ artistică, dar lăsând o amprentă puternică asupra vieții culturale pariziene. E uimitor câte edituri și câte reviste în engleză există grație entuziasmului celor implicați, dar și generozității unor mecena. Printre editori îl găsim pe Jack Kahane, cu ascendență românească; fără să aibă mari resurse financiare, a publicat cărți îndrăznețe pentru acele timpuri, precum Tropicul Cancerului al lui Henry Miller. Fiul său, Maurice Girodias, va publica, peste ani, Lolita lui Nabokov.
Ralph Schor scrie, dacă pot spune așa, „cuminte“, sobru, cu evidentă grijă să nu fie, în chestiuni mai delicate, incorect politic. Cartea are, în final, și o consistentă secțiune de „notițe biografice“. Că Parisul a fost o școală a libertății și un spațiu al toleranței reiese și din numărul foarte mare al reprezentanților minorităților sexuale. Iată o listă – cu siguranță incompletă – de personalități feminine lesbiene: Margaret Anderson, Djuna Barnes, Natalie Barney, Sylvia Beach, Annie Ellermann-Bryher, Hilda Doolittle, Janet Flanner, Jane Heap, Adrienne Monnier, Anaïs Nin (care e bisexuală), Solita Solano, Gertrude Stein, Alice Toklas. Aceste femei (alături de homosexuali precum Charles Ford sau Wescott Glenway) își asumă public opțiunile și nu au nici un fel de probleme în relațiile sociale. Nu degeaba cineva a spus că Parisul acelor ani putea fi numit și Lesbos-sur-Seine.