Ne-am cunoscut cu adevărat într-o vară. Ce noroc pe capul meu! Pînă atunci ne zărisem, zîmbisem complice în tot felul de situații. Eram atrasă de el ca de un magnet. Făceam orice ca să-i fiu aproape, ca să nu scap vreun banc cu miez, vreo mică dezbatere despre teatru, cu sens și miez, spusă fără emfază, fără vreo poziționare mai sus față de ceilalți. Atitudinea lui, ca a oricărui om valoros, avea modestie și smerenie. Era un veșnic căutător. Cerceta cu puritate și cu o anumită „inocență“ cuvintele, oamenii, ce îi aduce laolaltă, ce-i desparte, dragostea, moartea. O anumită ironie sau un fel aparte de ludic salva, de fiecare dată, alunecarea spre dramatism. Destul de repede după 1990, a fost invitat în România, de Ion Caramitru și de UNITER, ca să țină la Arcuș un workshop despre Shakespeare. Au fost aleși cîțiva actori tineri, doritori, talentați și deschiși la minte. Am plecat cu toții, împreună cu Sanda Manu, undeva într-o pădure, pe lîngă Sf. Gheorghe, la un fel de centru cultural. Am fost cazați într-un bloc de nefamiliști. Era dependent de Sanda Manu. Nu doar fiindcă îi fusese colegă de an la regie și prietenă, ci pentru că Sanda avea harul să apropie „taberele“, să îmblînzească dialogul, să intuiască ce-și dorește, să știe cum să decodifice pentru actorii pe care ea îi cunoștea un anumit tip de limbaj al lui Radu Penciulescu. Un anumit tip de abordare. De acolo a început pentru mine una dintre cele mai frumoase povești despre teatru, prietenie și viață. În fiecare zi mă apropiam de acest seducător, de o minte briliantă, lucidă, care analizează solid o situație, o relație dintr-o piesă, plecînd exact de la ce scrie în text, care execută grațios o disecție pe direcțiile și nervurile frazelor, pe accente. Tipul acesta de analiză îmi era apropiat pentru că așa lucrasem la Facultatea de Litere cu profesorii mei străluciți. La început, orele se făceau într-o sală mare, luminoasă, cu parchet pe jos. Nici un detaliu nu era lăsat să se topească în lumina care se juca pe pereți, pe fețele noastre, în întrebări, tăceri, mirări. Aveam în față o Călăuză. Neobosită. Nu semăna nimic cu o lecție despre teatru. Era o provocare să ieșim din șabloane, din orice ar fi la îndemînă, din comoditate. Se plimba de colo, dincolo prin sală, corpul era în tensiune, mîinile desenau prin aer forme provocatoare. După cîteva zile, am ieșit în pădure. Cu mici scene din Lear. Pădurea de la Arcuș devenea fermecată. Magică. Imediat, am înțeles legătura cu spațiul, distanțele care făceau logice adresările personajelor, tonurile vocilor, măsura, echilibrul fragmetului în relație cu întregul, elementele din puzzle se găseau, toți fremătam de emoție, de faptul că eram împreună și că împreună mergeam pe drumul către teatru. Adevărat, viu, născut, nu făcut. Radu zîmbea mulțumit. Își condimenta un punct de vedere cu un exemplu simplu, cu o amintire, cu o întîmplare din alte repetiții, cu felul în care lucrase cu tineri din America sau din Suedia, cu ce ar zice Brook sau Kantor, cu rostiri ale lui Cozorici sau George Cosntantin, cu idei ale lui Vlad Mugur. Cu fiecare parte din această călătorie prin sine însuși consolida expunerea de dinainte. Limbajul era simplu, dar plin de carne, mustea de intenții, de verb, de poantă, de imaginație. Inventiv pînă la Dumnezeu, te obliga să-ți ieși din carapace. Să fii creativ, năstrușnic. Uneori, bombănea în barbă, ironic sau iritat. Dar nu abandona pe nimeni. Serile, am ieșit în sat cu el. Își dorea să stea de vorbă cu sătenii, proletar, cum îi plăcea să spună, să bea cu ei mahoarcă ca un hippiot bătrîn, să-i tragă de limbă, să-i cunoască, să-i simtă. Oamenii normali îi plăceau. Universul lor simplu, dominat de munca cîmpului, de certuri pe muieri, pe pămînt, conflictele umane. Era fascinat. Știa să scoată de la ei toate zemurile firescului absolut. Imediat apropia realitatea de teatru. De o scenă, de un spectacol. Era blînd și drăcos, în același timp. Îi făcuse și pe ei dependenți de prezența lui. Știu că după Arcuș a rămas în legătură cu cei mai mulți dintre actori. Dependenți și ei de acum. În altă vară, a fost Olănești și workshop Cehov. De data asta, actori și regizori tineri. Am plecat ca nebuna cu mașina mea Tico de la Cavnic ca să ajung la el. La Sanda. Am condus ore și ore, am ajuns pe înserat. Dincolo de ochelari, în ochii lui albaștri, am văzut bucuria cît luna coaptă și plină. Dar fumul parfumat al tutunului de pipă a amestecat senzațiile. În noaptea aceea mi-a ținut toate teoriile posibile despre pipe. De cîte feluri sînt, din ce lemn, cum o alegi pe cea care ți se potrivește după ce ai pipăit-o și mîna ta i-a simțit textura, cum alegi tutunul. De cîte ori ne-am văzut pe lumea asta, fumam pipă cu el. Învățasem de la ce magazine se cumpără pipe, știam ce i s-ar potrivi, ce tutun. Urma calmul pregătirii, ritualul curățării, al umplerii. Fără cuvinte. Concentrare în liniște. Ca la teatru. Ca și cum un actor ar fi singur în cabină, ar îndepărta lumescul și s-ar pregăti, cu mișcări precise, să intre în personaj. În ficțiune. Prin vălătucii senzuali ai aromelor de tot felul de pipe am fost lăsată și eu să intru în lumea lui Radu Penciulescu. Acolo am fost nespus de fericită!…
În acest moment, se amestecă haotic disperarea, imagini, amintiri, lacrimi, fragmente de discuții, de întîlniri, telefoanele din Franța, de la casa lui de vară unde stătea la taifas cu amicul lui, măcelarul satului, emoția adolescentină cînd îl așteptam să vină la noi, ultimele cuvinte, mereu aceleași, din ultimele două luni, mămăliga pe care i-a pregătit-o lui tata, rîsul lui, orele în care vorbea numai de teatru, suferințele, îngrijorările. Nu mai am control asupra anilor. Doar cîțiva sînt clari. În 1996, eram la Festivalul de la Avignon. Se juca spectacolul lui Silviu Purcărete cu Danaidele. Ne topeam de căldură, cicadele ne asurziseră de tot. Intervenise și oboseala, se menținea miza creată în jurul acestei producții. Am mers cu George Banu în tîrgul africanilor. Îl știam pe dinafară, mă amuza să mă tocmesc. Jocul era plăcut. Suceam în sus și-n jos bastonul ploii, ne amorezam de statuete splendide sculptate în lemn de cireș. În fine, după cîteva ore, cu nu știu cîte pungi în mîini, ne-am adăpostit sub un pom. I-am mărturisit lui Biță o ușoară îngrijorare față de starea lui Victor Rebengiuc. Parcă nu era în apele lui. Ce-am putea face ca să-l scoatem puțin din absență… Și Biță a avut ideea! L-am luat pe Victor pe sus din camera lui, fără explicații, și ne-am dus în camera de hotel a lui Biță. Victor mormăia iritat. Nu existau mobile atunci sau, în orice caz, noi nu aveam. George Banu s-a așezat la telefonul fix, a format un număr și am auzit doar atît: „Îți dau să vorbești cu cineva“. Îl sunase la Stockholm pe Radu Penciulescu, prietenul de-o viață al lui Victor Rebengiuc. I-am lăsat singuri. Am coborît. Victor înviase. Vorbea tare, rîdea în hohote, auzeam frînturi… Erau doar ei doi, amintirile lor, tot ce i-a unit, Teatrul Mic, Olga Tudorache, Vasile Nițulescu, Poldi Bălănuță, tot ce au lucrat, o lume unică… I-a ținut uniți pînă la sfîrșit. Deși Radu a părăsit România repede după interzicerea Revizorului pus în scenă de Lucian Pintilie la Teatrul Bulandra și după tezele din iulie. Pînă tîrziu în noapte a pus la punct o expoziție la Teatru Mic, pe care l-a fondat și l-a condus, și s-a suit în tren. A refuzat să trăiască și să lucreze în absența libertății. La Paris l-a descoperit pe Peter Brook, pe care l-a iubit intens, l-a regăsit pe George Banu și a fost cucerit de Monique Borie. Cred că tot în 1996, toamna, am aflat că „Titus „Andronicus“, făcut de Purcărete la Teatrul Național din Craiova, se va juca la Stockholm. I-am telefonat: „Radu, vin să te văd, pregătește-te, mergem și la teatru“. Nu prea mai ieșea. Am închis ca să nu urmeze scuze că nu poate. Am stat în sală unul lîngă celălalt. Știam spectacolul pe dinafară, scenă cu scenă. La un moment dat, m-am întors puțin spre el. Așa am rămas. Ca personajul lui Benigni din La vita e bella, care nu privea spectacolul de operă, ci se uita numai la „principesa“, femeia de care era îndrăgostit. Am văzut acea reprezentație prin ochii lui Penciulescu. Pe anumite scene lungi cu Ștefan Iordache nu respira. De emoție, se prindea de scaun. Plîngea. Rămînea cu gura deschisă. Comenta tandru cu un balet expresiv al mîinilor sale superbe. Mîinile lui Radu… eram năucă. La sfîrșit, l-am condus în spate, la actori. Nu știu ce s-a întîmplat acolo. Am văzut doar cînd amîndoi, Penciulescu și Iordache, au căzut unul în brațele celuilalt.
Cînd venea în țară, cu treabă la teatru sau nu, alte ritualuri. Drumuri fixe. O căuta pe Olga Tudorache. O dată, nu i-a răspuns la telefon și s-a impacientat. O vecină ne-a spus că o găsim la biserica Krețulescu. S-a întors pe-un picior și dus a fost. Lumina de deasupra îmbrățișării lor… Plecam cu mașina și îi luam de pe drum pe Valerică Moisescu și pe Vicu Grama. Doamne, cît i-a iubit și cît l-au iubit. Mergeam, invariabil, la Bellu, la mormîntul unui fost coleg de liceu. Erau ca niște tineri indisciplinați, se contraziceau, se luau în brațe, turuiau despre facultate, spectacole, prieteni, străzi din București, își făceau farse. Întinereau pentru cîteva ore, deși fiecare avea cîte o cruce grea de dus. Tot cu ei trei și cu Lucian Pintilie am fost la o masă, la Sanda Manu. Clasa lor. Patru bărbați tineri, cuceritori care se întrec în politețuri și gingășii ca să intre în grațiile noastre. Și iar îi evocam pe toți care nu erau cu noi sau nu mai erau deloc. În 1999 a primit titlul de Doctor Honoris Causa la UNATC. Eram toți acolo, cu el, topit de emoție și delicatețe. Alura lui de boier, vocea caldă. Și discursul tulburător despre Cehov și Gaev, personajul de care se simțea aproape acum.
Mă uit la fotografiile cu el. La pasărea din lemn cu gîtul subțire, întors grațios într-o parte. Recitesc scrisori. Privesc imaginile cu casa din copilăria petrecută de Radu la Tîrgu-Mureș, pe care prietenul lui, doctorul Manu, le-a făcut zilele astea. Mă uit pe cartea cu portrete-foto făcute de Fellini cu oameni fel de fel, ciudați, grotești, hilari, ușor de recunoscut ca personaje în filmele lui. Radu mi-a dat-o cînd s-a născut băiatul meu. Fellini… ceva inepuizabil pentru inspirația lui Penciulescu. Pentru rebelul nebun din el. Toate poveștile lui au fost despre teatru și despre viață. Nu le-a separat niciodată. M-am hrănit din ele. Din dragostea lui protectoare, din devoțiunea infinită pentru prieteni și prietenie. Îi numesc încet, în gînd, pe fiecare în parte. Mă doare durerea celor ce mai sînt și simt că se sufocă pentru că Radu chiar a plecat… nu am aer să spun cît de mult l-am iubit. Cît de mult îi datorăm.
Sufletul mi se deșiră.
Radu Penciulescu a fost înmormîntat la Stockholm, alături de soția lui, de Bunavestire.