Spectaculosul cărții lui Berti Barbera, Ascultă și dă mai departe!, nu vine din artificii, fie ele retorice, documentare sau emfatice, ci dintr-o anumită privire panoramică strunită cu siguranța șarjată de unii în elitism, însă care e, de fapt, apanajul pasionatului erudit. Spun privire panoramică fiindcă albumele discutate, în al căror proces de selecție au fost excluse, după declarația autorului, jazzul și muzica clasică, nu sunt prezentate nici exclusiv cu lornionul specialistului pe nas, deși detaliile de context istoric, social, cultural și tehnic abundă, nici numai prin ochii înflăcărați ori lăcrămoși ai ascultătorului de muzici din toate timpurile în care, scrutând onest, se va erija mare parte dintre cititorii acestei cărți.
Atenția la jargonul muzical e strecurată firesc în magma acestor povești adevărate, obligându-te, până la final, să-ți însușești distincții elementare precum cea dintre cântec, melodie și piesă. La fel ca în orice domeniu, abordarea aceasta ordonează, într-un sens aproape sanitar, discursul care aprofundează ori luminează părțile mai puțin vizibile ale oricărui teritoriu cu aspect de continent; ceea ce nu îndepărtează receptorul, așa cum se consideră îndeobște, de sufletul întreprinderii sale. Schema uneori oscilatorie a acestor texte urmează principiul simplu, dar eficient al contextualizării cultural-istorice urmate de nararea pieselor propriu-zise de pe album, dimpreună cu tehnica instrumentelor și a aparaturii folosite, la mare preț în arhitectura sonoră – călătoare prin timp.
De obicei, a povesti sau a rezuma un act artistic, mai ales când e încheiat la toți nasturii precum se întâmplă în cazul unei piese de studio, al unei cărți sau al unui film, provoacă un soi de iritare dublată de presimțirea frânturii similară poate numai sudorilor care ar trebui să-l treacă pe un profesor de literatură când îi sunt livrate rezumate ale romanelor. La Berti Barbera, pericolul acesta crapă: el știe să scrie cu instinctul celui care deja a legat ițele între literatură și muzică, înțelegând că ritualul fondator al amândurora e nevoia de a spune povești. De altfel, nu o dată veți găsi trimiteri la lecturile artiștilor pomeniți, respectiv la influențele pe care le-au avut în procesul lor creativ, adesea mai incitante decât binecunoscutele și rodatele abuzuri de narcotice ale rock-starurilor. Aerul demitizant al cărții coboară, de pildă, și peste Led Zeppelin și relația sa cu ocultismul sau peste lectura în cheie unică de interpretare, aceea creștină, a albumului lui Bob Dylan, Slow train coming.
Am avut parte și de alte surprize, precum redescoperirea lui Kate Bush, pe care o cunoșteam mai degrabă lateral din cartea lui Mircea Mihăieș despre personajul lui Joyce, Molly Bloom: O noapte cu Molly Bloom. Romanul unei femei. Acolo am dat de povestea albumului The sensual world și a piesei cu același nume, reînregistrate în 2011 sub titlul Flower of the mountain, și care însăilează părți ale solilocviului lui Molly Bloom într-un vârtej senzual și lugubru deopotrivă.
Intuițiile de limbaj ale autorului sunt, la rându-le, surprinzătoare, fiindcă reușesc să descrie folosindu-se de sintagme memorabile nu doar stilistic, ci și prin rolul lor de fixare a gesticulației vocale, esențialul expresiv. M-am minunat de atâtea ori în fața timbrului lui Jeff Buckley, de pildă, renunțând să mai scotocesc după vreun adjectiv oportun care să-i poată cuprinde rezonanțele și preferând, în schimb, să tot asculte unicul său album, Grace. Și să-l dau mai departe. Atributele pot fi adesea sforăitoare, reușind mai degrabă să perturbe decât să lumineze. Berti Barbera îi numește, însă, vocea „oceanică“ și, până la adaosuri cu sens sau probe contrarii, termenul e cum nu se poate mai potrivit fiindcă aduce împreună cele două tipuri de limbaj – cel scris și cel muzical – care apar nu numai în pozițiile de mijloace și obiecte de studiu ale acestei cărți – enciclopedie, ci pun umărul la bătrâna prietenie dintre arte.
S-ar putea, desigur, dezbate și în marginea procesului de selecție care a stat la baza acestei cărți. În fond, orice cititor va simți să adauge sau să taie din albumele alese de autor după propriul gust. Însă, la fel ca în cazul discuțiilor despre canon, topite adesea în retorica supremației, negocierea, nevoia de a adăuga sau a retrage, sunt parte din jocul la care, simplu, dar șugubăț, invită și titlul cărții. Nu mai spun de partea introductivă, care anunță și asumă cu onestitate că intrările volumului sunt rezultatul unui „îndelung proces analitic subiectiv și obiectiv“. În care nu pot decât să vă îndemn să aveți încredere.