Tracy Chevalier s-a născut la Washington D.C. în 1962. A studiat la renumite instituții de învățământ superior, precum Oberlin College și University of East Anglia, avându-i ca tutori pe reputații romancieri Malcom Bradbury și Rose Tremain. A devenit cunoscută în întreaga lume datorită romanului ei Fata cu cercel de perlă, inspirat de viața pictorului olandez Vermeer, tradus în 38 de limbi și ecranizat în 2003 într-un film de mare succes, în care au jucat Colin Firth și Scarlett Johansson.
Romanul Sticlăreasa, publicat de Chevalier în 2024 și tradus în același an în românește, la Editura Polirom, de către Veronica D. Niculescu, este tot o lucrare în care Chevalier combină evocarea istorică și un feminism discret. Deosebită este însă tehnica reconstituirii trecutului. De obicei, romanul istoric e împlântat într-un anume moment istoric. Ba, mai mult, la unii romancieri intervine chiar o anume specializare, documentarea de la primul roman istoric fiind refolosită, economic, în următoarele creații de acest tip. Procedura lui Chevalier este deosebită. Ea urmărește o familie de sticlari din Murano din 1494, când Renașterea e în floare, trece prin 1574, ajunge în plin Iluminism, în 1755, și tot așa, până la apariția Modernismului, după Primul Război Mondial. Fiecare capitol este dedicat unui anume moment istoric. Personajele trec de la o epocă la alta și aceleași dileme existențiale se regăsesc în contexte istorice diferite.
Eroina principală, Orsola Rosso, și familia ei sar epocile, dar conflictele, problemele vieții, confruntarea artistului și mai ales a femeii creatoare de artă cu prejudecățile timpului, sunt aceleași, în esență. Indiferent ce se întâmplă în viața ei, Orsola se regăsește în minunatul meșteșug al sticlăriei cu care creează o lume și îmbogățește lumea. Este remarcabilă flexibilitatea și maleabilitatea lui Chevalier, care reușește să sară dintr-o epocă în alta oferind, în același timp, un convingător specific fiecăreia. Așa, de exemplu, din evocarea Veneției secolului al XVIII-lea nu poate, desigur, lipsi celebrul Casanova care comandă familiei Rosso mai multe obiecte de sticlă, pe care apoi – ce surpriză! – nu le mai poate plăti, pentru că ajunge în temnițele dogelui.
Familia Rosso crește și descrește, ca orice familie. Se nasc copii, apar și dispar gelozii și iubiri; pe truda și pe amintirea morților se bazează continuitatea în timp a familiei. Întrebarea pe care Chevalier o pune foarte direct este dacă epocile noi, moderne aduc vreo schimbare și în condiția femeii. Iluminismul, de exemplu, înseamnă „libertate a minții și a trupului“ (206), dar simte Orsola Rosso, eroina principală, această luminare? Sau nu cumva gătitul, îngrijirea copiilor, spălatul, grijile casei continuă să rămână pentru ea și pentru femeile din familia ei aceleași obligații sisifice pe care progresul politic și/sau social nu par a le influența defel? Solidaritatea feminină traversează și ea epocile. Maria Barovier, una dintre puținele femei artiste în sticlă, al căror nume istoria l-a reținut, Klara Klingenberg, fiica negustorului cu același nume care este omul de afaceri al familiei Rosso, femeile din Murano se ajută trecând peste barierele sociale. Nu se căsătoresc din dragoste, ci pentru a-și ajuta familia. Alternativa este respingerea matrimoniului, pentru că afirmarea lor ca artiste, independența lor economică e mai importantă. Pentru Maria Barovier, mărgelele sunt un soi de surogat al copiilor pe care nu îi va avea niciodată. Dar tot mărgelele ei de sticlă ajung să fie vândute în lumea întreagă și îi permit să trăiască viața pe care și-o dorește.
Pentru a da un pic de balsam romantic tramei, Chevalier mai introduce și povestea iubirii neîmplinite, dar niciodată stinse, dintre Orsola și venețianul Antonio, un intrus în tagma sticlarilor. În final, Antonio părăsește Murano și pleacă la Praga, de unde îi trimite Orsolei, periodic, un mic bibelou de sticlă reprezentând vietăți ale mării. Mesajele acestea ale unei iubiri constante continuă să vină până când Orsola ajunge la senectute, iar Antonio îi predă ștafeta sticlăriei nepotului său. Suișurile și coborâșurile comerțului cu diferite obiecte din sticlă (vase, mărgele, pahare, cupe, sau oglinzi), rivalitatea dintre venețieni și cei de pe insula Murano, creșterea și descreșterea puterii politice a Veneției, toate acestea sunt con-texte importante în narațiunea venețiană a lui Chevalier. Mărgelele, produse mai ales de către femei, căci bărbații preferau comenzile mari (oglinzi, servicii de masă, cupe), au rolul lor în lumea noului negoț mondializat, capitalist. În colonii, mărgelele devin o monedă de schimb. Șefii de trib din Africa se dau în vânt după asemenea podoabe, Insula Manhattan este cumpărată de coloniștii olandezi de la băștinași, cu mărgele de Murano și ceva gablonțuri. În ciuda acestui succes care depășește limitele Mediteranei, Orsola este disprețuită de fratele ei, Marco, pentru că se ocupă de „căcăreze de sticlă“, deși la un moment dat întreaga familie poate avea o pâine și hrană pe masă datorită câștigului Orsolei.
Veneția lui Chevalier este un spațiu multicultural. Trăiesc în frumosul oraș de pe malul lagunei nu doar italieni, ci și alte comunități etnice. Negustorii germani, precum Klingenberg, ocupă un loc important în economia orașului. Datorită legăturilor lor de afaceri, sticla de Murano ajunge până în Europa Centrală sau de Nord. Dar, cu toată toleranța lor bazată și pe interese economice comune, venețienii rămân suspicioși față de Celălalt. Intoleranța nu e necunoscută la Veneția. Klingenberg, de exemplu, învățase venețiana târziu, iar Orsolei i se pare că a-l asculta „era ca și cum ai fi încercat să pășești printre ruinele unei clădiri, cu teren denivelat, la tot pasul ascunzându-se gropi și pietre de care te puteai împiedica“ (p. 48).
Ecourile corectitudinii politice se simt în evocarea istorică a lui Chevalier. Cititorii europeni nu trebuie să doarmă liniștiți că ei nu au avut sclavi, spre deosebire de americani. Aici intervine Domenego, unul dintre personajele cam teziste ale romanului. Acest gondolier, rob al familiei Klingenberg, traversează epocile istorice alături de familia Rosso. Este un african care, de voie, de nevoie, trebuie să se adapteze la noua lui patrie. Chevalier nu ezită a puncta, riguros, economic, în spirit marxist, exploatarea omului de către om și privilegiul inerent al omului alb. Oricât de harnic ar fi Domenego, el nu va putea niciodată să își răscumpere libertatea, „ar fi trebuit să facă peste patruzeci de mii de asemenea curse, ca să strângă banii“ (p. 218), iar ea, Orsola, ar trebui să facă peste douăzeci de mii de mărgele dacă ar vrea să îl ajute. Pe de altă parte, e cumplit de nedrept că tot el, Domenego, partea vătămată, căci el a fost smuls de lângă familia sa, din țara sa, trebuie să plătească pentru un rău pe care nu l-a făcut el, ci i s-a făcut. Așa că singura soluție este eliberarea din robie de către stăpâni. E ceea ce i se și întâmplă lui Domenego, dar numai în capitolul/episodul plasat în aboliționistul secol al XIX-lea.
Recunoașterea contribuției unor femei la civilizație, artă, cultură, tehnică este unul din obiectivele ascunse ale romanelor istorice ale lui Chevalier. În acest roman este valorizată figura Mariei Barovier, una dintre puținele femei cunoscute ca practicantă a meseriei de sticlar, o adevărată artistă. Orsola devine eleva ei, iar legătura dintre ele demonstrează importanța și necesitatea solidarității dintre femei.
Sticlăreasa este un roman post-covid. Paginile dedicate ravagiilor ciumei rezonează puternic cu sensibilitatea cititorului trecut printr-o pandemie, un rău despre care se credea ca nu va mai ieși vreodată din cărțile de istorie pentru a bântui pe străzi și prin locurile publice, pentru a ne închide în casă.
Stilul lui Chevalier este extrem de interesant. Romanul a fost scris în limba engleză, dar textul e presărat cu expresii în italiană care aduc o notă inedită de autenticitate lingvistică și sparg o presupusă unitate anglofonă a textului. Colorând textul cu expresii în dialectul venețian sau în italiana standard, romanciera a dorit să dea un specific lingvistic venețianului ei roman și/sau un bobârnac subtil celor care consideră că engleza trebuie să domine toate celelalte limbi. Unele expresii – cele care sunt mai des repetate – cititorul ajunge să le și învețe. Pentru altele, are la îndemână un glosar binevenit, chiar dacă nu e și exhaustiv. Substantivul și adjectivul „muranez“, adică originar din Murano, precum și derivatele (muraneză, muranezi etc.), sunt interesante și provocatoare. Traducătoarea le folosește des. Cele câteva neîmpliniri ale traducerii nu alterează calitatea de ansamblu a textului la care a ajuns traducătoarea și care nu trădează originalul. Ar fi fost însă binevenită evitarea mult prea frecventului „de mult“ acolo unde era locul lui „demult“ (vezi de exemplu, p. 254, unde ei „nu se dăduseră jos din pat de mult“). Câteva formulări neinspirate ar fi putut fi și ele preîntâmpinate. Astfel, „istețele romane“ (p. 261) ale lui Jane Austen sau „mâinile care-i tremurau atât de vag“ (p. 392) pot isca nedumeriri. La p. 266, un personaj dă următorul sfat: „Dacă aveți ceva de valoare, ascundeți-le. O să jupoaie bisericile și-apoi o să le închidă.“ (p. 266). Una dintre variantele posibile putea fi: „Dacă aveți ceva lucruri de valoare, ascundeți-le. O să jefuiască bisericile și-apoi o să le închidă.“
Dincolo de aceste observații, e clar însă că Veronica D. Niculescu a reușit o translare lină din limba engleză în cea română. Textul românesc nu pare a fi artificial, forțat pe calapoade neavenite. Competența și talentul își dau mâna în cazul acestei traduceri muncite și pe care Chevalier o merita din plin, de altfel.