Al patrulea roman al Laviniei Braniște, Camping, aduce în discuție un subiect specific societății postdecembriste: migrația și efectele fenomenului asupra emigranților și familiilor acestora. Firul narativ urmărește ultimele luni, înainte de pensionare, petrecute de Sofia în Spania, în campingul „El Titi“, unde lucrează pe un post de recepționeră și locuiește într-o rulotă deteriorată. Vizita fiului ei, Robert (24 ani), confesiunea acestuia că pierduse apartamentul cumpărat de femeie cu banii economisiți în străinătate și gândul revenirii într-o țară din care cu douăzeci de ani în urmă fusese alungată din cauze afectiv disfuncționale, o fac pe Sofia să reflecteze asupra propriei vieți.
Totodată, prin glasul protagonistei, autoarea răspunde unor chestiuni de stringentă actualitate. Interogații precum „Ce este Europa?“ și „De câte ori într-o viață se poate reinventa un om singur?“ îi răscolesc amintirea clipelor petrecute alături de fiul și de Moșneguțu, tatăl ei, adăugate pe fundalul altor situații dificile, întâmpinate la muncile necalificate avute în Spania. Din cele relatate, rezultă biografia unui dezrădăcinat, cu un destin reprezentativ pentru milioane de emigranți, în căutarea de mai bine. Văduvă, cu un copil mic, și un tată în vârstă, la începutul anilor 2000, Sofia ajunsese în Spania, deoarece fabrica de lactate în care era încadrată economist fusese închisă. Ceea ce proiectase doar pentru câteva luni se va întinde de-a lungul a două decenii. Sofia nu este un personaj-șablon, prin intermediul căruia scriitoarea să militeze pentru drepturile unor categorii sociale defavorizate, ci o ființă imaginată credibil, cu lumini și umbre. Deși gândurile eroinei sunt redate la persoana a III-a, vocea narativă își face simțită prezența în tonul insinuant, uneori ironic, alteori mefient la adresa micilor „manii“ ale protagonistei. Martor grav, fără disponibilitatea de a face concesii genului lacrimogen, prozatoarea sugerează prin aceste strategii narative lipsa de speranță într-un mediu restrictiv, ostil vieții decente.
În campingul „El Titi“, Sofia se erijează într-un Cerber: îi urmărește pe campiști cu vie curiozitate, își anunță șefii când nu sunt respectate regulile și chiar filmează cu telefonul unele conflicte, devenind martor în instanță, spre regretul ei. Campiștii – în special pensionari aciuați din întreaga Europă (francezi, spanioli, nemți) – au propriile idei fixe, obsedante: unii nu suportă lătratul câinilor sau păsările din volieră. Alții, cazul militarului de carieră Arnaud, duc ordinea până în numele disciplinei de tip cazon: „Iar psihopatul ăsta, care-și așază mereu chiloții pe sârmă în exact aceeași ordine – și nevastă-sa la fel – cu programul zilei tras la indigo, […] a pus în sfârșit gheara pe parcela Sofiei, la care ea știa că râvnește de mult.“ (p. 229)
Pentru a-și compensa propriile neajunsuri emoționale și materiale, Sofia adună obiecte primite de la cunoștințe sau abandonate la recepție, transformându-și rulota și tenda într-un spațiu de depozitare neîncăpător. Femeia nu renunță la „averea“ adunată și, înainte de pensionare, trimite obiectele în România, colecția de inutilități impresionându-l pe șofer, pe domnul Sebi: „– De unde le tot scoateți, doamnă? a întrebat-o el, privind rulota și tenda, un wonderland al obiectelor mici și inutile și imposibil de abandonat./ – Ies la pensie! a sărit ea.“ (p. 135)
Voliera cu păsări, situată lângă recepție și aflată în grija Sofiei, este un simbol al fragilității existențiale. Inconștient, femeia se regăsește în soarta crudă a păsărilor, multe dintre ele condamnate la moarte din cauza zgomotului puternic produs în camping la toaletarea copacilor: „Dacă urechile ei ar putea absorbi tot zgomotul, astfel încât păsările să nu mai audă nimic, l-ar absorbi ea pe tot.“ (p. 190) Nu întâmplător, patronii (tatăl și fiul) hotărăsc ca zburătoarele să dispară odată cu pensionarea Sofiei, fiindcă sunt inutile și gălăgioase. Amabili, dar distanți, patronii văd în propriii angajați doar o formă de multiplicare a capitalului. Când îi consideră nefolositori, îi înlătură fără regrete.
Romanul Laviniei Braniște surprinde și slăbiciunile unei mame care, din dorința de a-și proteja fiul, de a recupera vinovăția de a fi fost la mare distanță și timp unul de celălalt, devine, involuntar, principalul lui inamic. Tânărul Robert este apatic, lipsit de idealuri și perseverență. Își justifică lenea, delăsarea sau violența prin clișee preluate din poncifele consumerismului social. Susține că își asumă consecințele propriilor fapte (înstrăinează apartamentul mamei, obligând-o să revină în casa de chirpici a tatălui ei, primește amendă după ce lovește un jandarm la un protest antimască, schimbă patru-cinci locuri de muncă), dar pe banii oferiți de femeie: „Băiatul știe că în mintea ei el are în continuare patru ani și înțelege foarte bine ce putere are asupra ei. Vinovăția mamei se compensează cu bani, iubirea se măsoară în bani, iar banii ajung la el. Nici nu trebuie să-i ceară, ea e dispusă să-i ofere.“ (p. 40)
Prin Camping, Lavinia Braniște arată că omul postdecembrist este captiv în spirala istoriei, a determinismului socio-economic și al propriilor alegeri pripite.