Măștile biografice ale Andreei Iulia Scridon ascund un temperament poetic, dual. Pe de o parte, în poezia din volumul curajos intitulat Așteptându-l pe Sfântu-Așteaptă, întâlnim o ipostază confesivă care va reactiva chipul și vorbele bunicii, ale tatălui, ale prietenelor sau prezența unor obiecte și priveliști care fac parte dintr-o recuzită a efemerului.
Pe de altă parte, întâmpinăm o versatilitate senzorială, responsabilă pentru aerul misterios și persiflant al stărilor sau al trăirilor evocate, precum și câteva referințe livrești, culturale. Acestea din urmă dezvăluie melanjul celor două culturi, cea românească și cea americană, din simbioza cărora a rezultat și personalitatea autoarei.
Caracterul aparent digresiv al poemului îi poate induce cititorului senzația de neaerisire a ritmului sau a structurii. Însă acest lucru este doar rodul unei prime și superficiale lecturi. Trecând dincolo de această suprafață înșelătoare, poemul va deveni un cub rubik, dezvăluindu-și natura poliedrică, fațetele unei feminități blânde și discrete care, în societatea mult prea zgomotoasă, în intimitatea mult prea cameleonică sau în cele câteva momente creatoare, iluminează ca o noctilucă, îmblânzind gravitatea unor situații în fond perisabile, cum ne sugerează și următorul panseu cu alură aforistică: ,,De altfel, totul în viață este/ despre lucruri care se duc,/ inclusiv capacitatea noastră/ de a prețui lucrurile înlocuitoare“.
Crezul propriei maturizări coincide cu refuzul de a accepta jumătățile de măsură sau de a rămâne la un stadiu larvar al propriei inocențe: „Pentru a fi completă, trebuie să mă copiez –/ să nu rămân un film niciodată developat“. Dimensiunea elegiacă este prezentă în zone confesive din care fac parte obiecte sau stări efemere, gesturi sau mișcări atinse de o patină a nostalgiei și a unei candide ingenuități: „Cu siguranță avionul din hârtie mai greu ajunge/ la destinația dorită decât cel din cer, care în asfințit/ pare făcut din aur masiv, lăsând brazde rapide/ în țărâna văzduhului“. Anumite referințe livrești potențează latura meditativă a discursului, precum și dinamica unei acțiuni fanteziste: ,,Iar pentru că viața era negreșit doar umbră și vis,/ atunci doar cu seninătate, ba chiar blazare, m-am putut uita/ cum cădea din ceruri un detașament militar de îngeri“. Astfel arată finalul unui poem despre cunoașterea celuilalt în lumina unui atașament nevralgic.
Elementele care compun decorul social sau cel al unei intimități domestice trec, neapărat, prin filtrul unei înțelepciuni capricioase și șăgalnice, izvorâte dintr-un folclor matern, parcă atemporal: ,,Când un bărbat și o femeie/ încep să se certe,/ toată șampania/ și scânteia de iubire/ se risipesc,/ devenind o broască grasă/ sau un melc lipicios în care ai călcat,/ mi-a spus mama./ Astea sunt poezii frumoase,/ a spus mama apoi./ Sunt doar cuvintele unei babe amare“.
Sinceritatea resemnat-amară din următoarea confesiune biografică iradiază o lumină fragilă, dar totuși cordială, palpitând parcă dincolo de suprafața unor ape nu prea adânci în clarobscurul înserării: ,,Nu am moștenit mâna bună la plante,/ și nici mare doamnă nu sunt,/ ci o umbră palidă/ într-un timp fad,/ trandafir nereușit/ dintr-o linie de doamne mari,/ cărora nopțile reci le dădură semnal/ să înflorească./ Tot aștept semnalul, ca la gară, noaptea“.
De asemenea, poeta își dovedește și abilitatea construirii unor poeme mai ample, în care întâlnim personaje, spații sau fapte insolite, precum și filonul alert al unei intrigi neașteptate, pline de un șarm al evocării, cum se întâmplă în Culmea și rădăcinile, în Oglinda magică sau în Spitalul de păpuși. Atmosfera bizară a celor trei poeme conține elemente de arlechinadă, nostalgicul glisează în parodic, iar situațiile converg tensionat către un final deschis.
Spiritul cosmopolit, totuși mai discret în volumul de față, prilejuiește incursiunea poetică în spații sau în contexte sociale, urbane, care trădează un ușor aer de glamour, o străfulgerare de nonconformism adolescentin, de frondă tinerească, așa cum se întâmplă în poemele Selfie din viața de apoi sau în Cronicile Cristiana.
În fond, Andreea scrie o poezie în care mobilitatea, fie ea una evenimențială, senzorială, culturală sau imaginativă, este principalul motor al verosimilității și al nuanțărilor pe care le creează versurile ei, fie că mizează pe evocare sau pe fantezie. Tocmai aceste caracteristici dovedesc anduranța creației sale prezente, dar și viitoare.