Singura descriere medicală/clinică a simptomatologiei unui personaj din proza eminesciană e de găsit în ultima narațiune a autorului, Moartea lui Ioan Vestimie, unde un funcționar banal moare ca urmare a unui accident vascular cerebral și se trezește la o viață postumă din care își contemplă cadavrul, urmărind apoi, dintr-o „irealitate imediată“, mersul vieții celorlalți. Proza a fost comentată, chiar din această perspectivă, de G. Călinescu – care opinează că fragmentul de nuvelă doar „presupune a descrie un vis“ (fapt curent la Eminescu), eventual un „vis de deces“, nu de un deces adevărat. Incipit-ul expune situația cu o sicitate de umor englezesc. E de remarcat identitatea de funcționar a personajului (prezentă și la „sărmanul“ Dionis), care-l plasează pe Eminescu în proximitatea tipologică a „literaturii de funcționari“ mic-burghezi în criză a Europei momentului (prezenți inclusiv la amicul Caragiale, în Două loturi sau Inspecțiune). Primele manifestări clinice consemnate sînt de natură cardiacă, aritmia anunțînd un dezechilibru fatal care perturbă, mai întîi, stilul de viață pînă atunci metronomic al personajului:
„Vorba e d[e] Ioan al nostru, care-n toate zilele își urma regulat drumul de la căsuța lui la cancelarie, de la cancelarie la o cafenea din colț, unde citea jurnale ilustrate, de-acolo la birt, de la birt acasă, fără ca în această circulațiune a mersului său să se ‘ntâmple vro întrerupere sau iregularitate, pe când, din contra, în pulsațiunea și în bătăile inimei sale se ‘ntâmplau foarte des iregularități.“(1)
„Iregularitatea“ în speță trebuie înțeleasă, desigur, ca discontinuitate sau intermitență a fluxului vital; G. Călinescu are dreptate să afirme că eroul e un „cardiac“ și că autorul „precizează foarte medical și originea tulburării“, dar se pripește cînd spune că „aceasta e reumatismul“, fapt neamintit în text – iar aritmia poate avea multe alte cauze; criticul suprainterpretează și atunci cînd afirmă că Vestimie se suspectează de cefalgii care ar putea trimite la o tumoră a creierului. Eclipsele memoriei eroului sînt puse de naratorul eminescian pe seama unei afazii anomice generate de anomalii vasculare cerebrale progresive:
„Fie cauza aceasta, fie altele la mijloc, dar de la [o] vreme încoace Ioan, care avuse o memorie splendidă, începu s-o piardă încetul cu-ncetul. Astfel s-a ‘ntîmplat că ‘ntr-o seară, voind să scrie o epistolă unei fetițe blonde, pe care o iubea cu credință de 16 ani și mai bine, să-i uite cu totul numele fetei. A deschis un dicționar de nume proprii, a alăturat terminații de nume femeiești la orice literă a alfabetului, în zadar, numele ei a rămas uitat.
Prima lui idee a fost că poate ar fi fost lovit de-o afazie parțială, c-a uitat o literă din alfabet, a doua că în vasele craniului ar fi căpătat o umflătură care-i apasă creierul și multe idei ipocondriace îi veniră lui Ioan Vestimie…“
Urmează instalarea unei hemipareze pe fond de insomnie, pentru ca adormirea ulterioară – „în sfîrșit“ – să reprezinte chiar… sfârșitul; un sfîrșit aparent totuși, urmat de sentimentul unei sănătăți depline, care-i permite să urmărească netulburat, din altă viață, desfășurarea evenimentelor:
„El se culcase și ‘ncepu a simți o stranie amorțeală în brațul drept. Deși era hotărâtor treaz, nu-i era cu putință să miște acel braț. Apoi urmă amorțirea piciorului stâng, apoi adormi în sfârșit.
Dar mult n-a ținut somnul lui. El s-a sculat foarte ușor și atât de sănătos din patul lui precum nu se simțise nicicând; inima lui îi bătea cu vioiciune și căldură, pasul era ușor ca acela al (sic!) unei ciute.“
Ideea centrală a acestei proze apropiate de formula lui Edgar Allan Poe e dată de supraviețuirea și migrația conștiinței spre alte corpuri în condițiile în care „viața de apoi“ rămâne tot „viața de aici“. G. Călinescu face, în acest sens, o distincție importantă: „Oniric… (și poetul ne atrage atenția că toate acestea trebuie să fie urmări psihice ale asfixiei), visul a început prin falsa impresiune de a fi treaz.“ Și mai interesante sînt observațiile criticului privitoare la „a doua trezire“ a lui Ioan, care „arată o sciziune a personalității“: „Eroul se simte înstrăinat de eul fiziologic, cu a cărui rigiditate lupta puțin mai înainte (…) El nu pierde totuși nici o clipă sentimentul că visează, «că toate acestea se petrec într-un vis aievea, a cărui rațiune fiziologică este o ușoară durere în tîmpla dreaptă».“(2) Ne aflăm într-un caz de conștiință dedublată a personalității, la fel ca în trecerea de la Dionis la Dan și viceversa – ori ca în cazul tranziției spre noua identitate postumă a „avatarilor faraonului Tlâ“; cu diferența că la Vestimie nu mai avem de-a face cu o explicație magico-spirituală, ci cu una fiziologică. Entitatea care ghicește gîndurile personajului e prietenul Alexandru, pe care Ioan îl găsește dormind în patul lui. Deși susținut inclusiv prin exemple livrești (translația sufletului lui Octave de Saville din Avatar de Th. Gautier în persoana lui Olaf Labinski), „diagnosticul“ lui Călinescu indică o schizoidie intermediară – marcată, am putea adăuga, prin perturbări care separă zona producătoare a visului (amigdala) de circuitele responsabile de trezie (prin activarea cortexului pre-frontal), generatoare de dublă personalitate sau tulburare disociativă: „S-a produs la Vestimie o sfărîmare a personalității, care ia forma dedublării. Nemaiputînd face sinteza eului, eul își trece o parte din activitatea psihică asupra altuia, cu care totuși se confundă, acel alt nefiind în fond decît propriul eu obiectivat. Zărind pe Alexandru în pat, Vestimie ar dar sentimentul sau că se vede pe sine însuși, așa cum Eminescu se văzuse mort în poezia Vis, sau că va putea să se substituie sufletului aceluia, care ar deveni liber.“ Că ne aflăm în fața unei obsesii persistente, care se cere a fi sublimată creativ, o confirmă nu doar vechimea, ci și intensitatea imaginilor dedublării; nu doar în proza „metempsihotică“ a perioadei berlineze (Călinescu invocă „halucinații de timp și spațiu“) sau în întîlnirea cu propria imagine din Vis („Tresar – încremenesc – sînt eu“), ci și în Melancolie („Parc-am murit de mult…“) sau în finalul Odei… edite („…pe mine/Mie redă-mă!“). Criticul observase și în Rime alegorice, un „vis de paralizie și deces“: „Dar să mă mișc nu am nicicum putere/ Ca țapăn mort eram și fără vrere./ Pleoapele pe ochi erau lăsate,/ Deși prin ele eu aveam vedere“, prezent, mutatis mutandis, și în Avatarii… – scena „stării cataleptice“ a reîncarnatului Angelo, care, aflat într-o biserică, „visează rigiditatea paralitică a lui Vestimie“, auzind și văzînd totul în jurul său cu plăcerea „de a fi mort“.(3)
Cercetătoarea Ilina Gregori a atras atenția asupra frecventării de către Eminescu a „filosofiei inconștientului“, prin lucrările lui Rudolf Haym, trecute prin concepția schopenhaueriană a visului ca nucleu misterios și subversiv, dar sustras numai parțial explicațiilor „pozitive“.(4) Iar preocupările eminesciene pentru „stările modificate de conștiință“ pot fi urmărite inclusiv pe calea experiențelor medicale. Într-o însemnare manuscrisă despre diferite specii de plante narcotice, în urma consultării unor lucrări ale medicului internist german Johann Jakob Wepfer, poetul se oprește asupra „efectelor narcozei“ pe care consumul de beladonna îl are asupra creierului, cînd omul „cade-ntr-o stare vizionară. O calfă de spițer înveninat prin belladona (mătrăgună) văzu cu ochii săi judecata din urmă. Aceste icoane de vis stau mare parte în legătură cu obiecte, cari se află într-adevăr sub ochii noștri, dar pe cari le vedem și tîlcuim fals. Păpușile par oameni, figurile din tablouri se văd ca persoane vii și în acțiune. Perdele, șaluri, straie aninate-n cui par ființe omenești. Camciadalii, îmbătați prin agaricus muscarius (…), voind să treacă peste un pai din drum, se poartă ca și cînd ar avea să sară peste un snop.“(5)
Interesul științific al lui Eminescu pentru „stările modificate ale conștiinței“ nu e de subestimat…
_____________________________________________________________________
1 Opere VII, Proza literară. Sărmanul Dionis. La aniversară. Cezara. Geniu pustiu. Celelalte proze postume. Texte inedite, ediție critică întemeiată de Perpessicius, Studiu introductiv de Perpessicius, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1977, pp. 288-292.
2 G. Călinescu, Opere II, Opera lui Mihai Eminescu (2), ediție critică de Nicolae Mecu, Ileana Mihăilă și Daciana Vlădoiu, introducere de Eugen Simion, Academia Română, Fundația Națională pentru Știință și Artă, București, 2016, pp. 398-403.
3 Ibid.
4 Ilina Gregori, Înainte de Berlin: Sărmanul Dionis, în Știm noi cine a fost Eminescu? Fapte, idei, ipoteze, ed. cit., pp. 91-102.
5 Opere XV, Fragmentarium. Addenda ediției, ed. critică întemeiată de Perpessicius, Editura Academiei Române, București, 1993, p.1216.