Humanitas Fiction a început recuperarea unor opere im portante din a doua jumătate a secolului XX, care nu fuseseră traduse încă, dar care necesitau să ajungă la cititorii români. În seria acestor romane remarcabile se înscrie câștigătorul premiului Strega în 1963, Lessico famigliare al Nataliei Ginzburg, care devenea al 17-lea roman dintr-o serie de cărți premiate, scrise de romancieri foarte importanți, integrați în literatura universală: Cesare Pavese, Alberto Moravia, Giorgio Bassani, Dino Buzzati sau Giuseppe Tomasi di Lampedusa. Cu toate acestea, numele Nataliei Ginzburg nu a fost recuperat prin vreo traducere în limba română, iar romanul Lexic de familie, în ciuda impactului major asupra lectorilor și criticilor italieni, a rămas necunoscut până în 2025 când a apărut în colecția Raftul Denisei, tradus de Liliana Nechita.
Surprinzătoare în lectura romanului este, înainte de toate, limpezimea scriiturii. Apoi surprind tema: povestea unei familii cu rădăcini evreiești din Torino, trecând prin anii fascismului și prin cel de-Al Doilea Război Mondial, și asumarea: un roman autobiografic, extinzând derularea de la imediatul vieții domestice la cel al vieții în societatea italiană a amintiților ani, recompus prin apel la memoria recuperată prin expresii utilizate în familie. Factorul declanșator al memoriei afective nu este pentru traducătoarea lui Proust în italiană madlena ori altceva legat de simțurile primare, ci lexicul familiei, puternic și coagulant, care dă naștere cărții și reordonează după cuvinte și expresii cu rol catalizator, fără semnificație și forță ilocuționară în afara familiei în care și-au câștigat rolul de noi convenții lingvistice, așadar, fără a fi legat de reprezentări comune, dar capabil să unească trezind clișee de gândire în contxtul expus de prozatoare. Cartea preexista, așadar, în mintea Nataliei Ginzburg, iar nevoia scrierii ei a derivat din necesitatea de a expune forța nebănuită a limbajului latent, asociat memoriei afective într-o comunitate lingvistică restrânsă:
„Noi suntem cinci frați. Locuim în orașe diferite, unii dintre noi sunt în străinătate, și nu ne scriem des. Când ne întâlnim putem fi indiferenți sau nepăsători unii cu alții. Dar e de ajuns un cuvânt. E suficient să auzim un cuvânt sau o frază: una dintre acele fraze vechi, auzite și repetate de multe ori în copilăria noastră. E suficient să auzim: «N-am venit la Bergamo la picnic» sau «A ce miroase acidul sulfuric?» pentru a regăsi brusc vechile legături, copilăria și tinerețea, legate indisolubil de acele fraze și de acele cuvinte. Dacă am fi într-o grotă întunecată, printre alte milioane de oameni, ar fi de ajuns una dintre acele fraze sau unul dintre acele cuvinte pentru a ne regăsi. Ele sunt latina noastră, vocabularul zilelor care-au trecut; sunt precum hieroglifele egiptenilor sau asiro-babilonienilor, mărturii ale unui nucleu vital care a încetat să existe, dar care supraviețuiește în mințile noastre, salvat de furia apelor și coroziunea timpului. Acele fraze sunt temelia unității noastre familiale, care va rezista cât timp vom fi pe această lume, recreându-se și renăscând în puncte diferite ale pământului ori de câte ori unul dintre noi va spune «Stimate domnule Lipmann», ca imediat să ni se pară că auzim vocea nerăbdătoare a tatei:
– Mai terminați cu povestea asta! Am auzit-o deja de multe ori!“ (p. 29).
Două lucruri antagonice într-o asociere aparent paradoxală dau strălucire în acest roman al memoriei și al istoriei: aerul său clasic, patina sesizabilă la suprafața textului, și prospețimea lexicului, dar mai ales simplitatea lui în ciuda caracterului prolix pe care îl creează orizontul de așteptare al titlului. În anul apariției, acest miez proaspăt al lexicului a fost probabil și mai ușor de evidențiat. Cu toate acestea, diferența de textură sesizabilă cu toate simțurile în actul lecturii și tiparul scriitural diferit și în raport cu clasicii din anii imediat postbelici, dar și în raport cu ceea ce Nicolae Manolescu cuprinsese în categoria ionicului, păstrează prospețimea lecturii la peste 70 de ani distanță de la apariția cărții.
Romanul contribuie la recompunerea istoriei mari, filtrate prin ochii celui mai mic dintre copiii familiei Levi din Torino, Natalia, prin experiențele ei de viață și prin experiențele unor întâlniri și apropieri cu nume importante ale societății italiene implicate în rezistența antifascistă: deja amintitul Cesare Pavese, familia Olivetti, familia Einaudi și, de ce nu, Leone Ginzburg, cel care va ajunge soțul protagonistei, cunoscutul scriitor, jurnalist și editor, activist antifascist, mort în urma torturii într-o închisoare italiană la începutul anului 1944. Pornind de la casa familiei Levi, cumulând experiență după experiență și propunând un fel de a le privi și de a le reda într-o manieră simplificată, dar puternic încărcată emoțional (fără ca textul să expună explicit afecțiunea), universul romanului Lexic de familie se extinde, înfrângând o istorie constrângătoare și greu de stăvilit. Firul roșu vizibil în roman este lecția demnității, călăuzit în subtext, în spatele țesăturii textuale, de cel al afecțiunii căreia nu i se dă glas, dar care irumpe în actul lecturii, care împânzește textul și însoțește rememorările declanșate de lexicul generator al amintirilor. La suprafața limpede a apei textuale, ca într-un râu de câmpie, fără așezarea în curgere după sensul dat de vreo intrigă, se poate practica oglindirea. În imersiune, acest fir roșu al demnității expune profiluri puternice, începând de la cel al tatălui, autoritar, anxios, rațional, care ascunde urzeala afectivă a țesăturii relațiilor – Natalia Ginzburg moștenește de la tatăl său această trăsătură, lăsând în subtext să se înțeleagă rolul acestui ansamblu de fire care trebuie să fie puternice pentru ca țesătura relațiilor și cea textuală să reziste istoriei, timpului –, perfec ționist și violent, inclusiv în episoadele în care aduce pacea între pornirile similare ale copiilor săi, Alberto și Mario. Urmează profilurile mamei, ale celor trei fii și al fiicei, ale prietenilor și apropiaților, ale celor din familia extinsă, toate contribuind la adu cerea în prim-plan a celei mai importante lecții a acestei cărți clasice și necesare: lecția demnității umane.