B. De la fizica cuantică la metafizica diferențialelor
Contactul filosofului cu fizica cuantică a fost benefic nu doar pentru ambiția lui de-a crea o metodă și deci pentru originala sa teorie a cunoașterii, ci și pentru ontologia/metafizica prin care a pus „cupola“ sistemului său filosofic. Este vorba despre volumul Diferențialele divine (1940), în care metafizicianul narează geneza cosmică a lumii și face fizionomia Marelui Anonim.
În esență, Blaga spune că universul a fost generat de Marele Anonim, și anume, printr-un proces de geneză aparte, căci, în loc să creeze obiecte întregi, a emis „diferențiale“, adică fragmente „absolut simple“, „eterogene“ și „infinitezimale“. O diferențială este „un segment absolut simplu sub unghi structural și minimalizat la extrem sub unghi substanțial“. Iar prin combinare, diferențialele au dat naștere obiectelor cosmice și făpturilor așa cum le știm noi. Lumea este alcătuită din diferențiale, deci lumea are o structură discontinuă.
Termenii discuției sînt diferențialele divine și Marele Anonim. Pentru atrăgătoarea și amăgitoarea sintagmă de diferențiale divine, filosoful a împrumutat din matematică, din sintagma „calculul diferențial“, termenul „diferențiale“, l-a substantivizat, i-a dat trăsături preluate din fizica cuantică și, în sfîrșit, în ton cu filosofia sa spiritualistă și mitizantă, l-a combinat cu adjectivul „divine“. Iar Marele Anonim, după cum spune însuși Blaga (Cenzura transcendentă, Diferențialele divine), este Dumnezeu sau Fondul Anonim sau Ființa.
În primele pagini ale acestei cărți de o frumusețe metafizică aparte, Blaga notează că toate modelele cosmologice de pînă la el (șapte la număr) se inspiră, prin analogie, dintr-un proces oarecare de geneză care poate fi observat în realitatea înconjurătoare. El este de părere că facerea lumii trebuie să fi fost un proces cu totul diferit de ceea ce se poate vedea în cîmpul experienței noastre și se mîndrește că el însuși a propus o explicație care, pretinde el, nu are nicăieri corespondent: „Se va recunoaște că nicăieri în cîmpul experienței nu ne este dat exemplul unui asemenea proces genetic. Geneza lumii posedă aspecte singulare, fără asemănare. Elaborînd o atare explicație, ne-am îndepărtat, fără întoarcere, de orice metaforism de proveniență retinală și descindem lîngă un metaforism mai distilat, cerut chiar de unicitatea problemei cosmologice.“
În realitate, autorul ocolește adevărul. El s-a folosit de cunoștințele sale științifice și le-a transmutat, precum Ovidiu în Metamorfozele, într-o narațiune de tip metafizic și mitic, respectiv mitosofic. Este însă adevărat că, așa cum ne avertizează, facerea universului nu este un proces care poate fi observat „retinal“ (cu retina, cu ochiul uman).
Fizică și diferențiale
Procesul pe care îl sugerează filosoful este inspirat din fizica de ultimă oră, familiară lui încă din anii studenției, cînd comenta problemele „atomului“. Atomul cu realitatea sau irealitatea lui a fost prezent în toată opera filosofică blagiană, din perioada presistemică și pînă la sfîrșit; iar începînd cu Eonul dogmatic, filosoful, cu bibliografia la zi, a vorbit despre cuante.
Sfîșietoarea, din punct de vedere afectiv, discontinuitate din tot ceea ce există, despre care vorbește Blaga cînd prezintă universul făcut din fărîme/dife rențiale, a fost, în realitate, o mare descoperire științifică făcută de fizicianul Max Planck în anul 1900: aceea că energia este emisă discontinuu, în pachete, în cuante egale. Pe baza descoperirii lui Max Planck, în anii 1920 fizicienii (Niels Bohr și școala sa, alții) au teoretizat, descoperit și în fond au dovedit că și procesele din atomi sînt discontinue, că lumina este ba corpuscul sau cuantă (deci discontinuă), ba undă (deci continuă), ba și una și alta. Modelul teoretic de atom construit de Niels Bohr se bazează pe constanta lui Planck. În plus, teorii științifice mai vechi aduseseră la rîndul lor argumente pentru discontinuitatea structurală a tot ceea ce există în univers, materie și energie, fără deosebire. De exemplu, mișcarea browniană, observată în 1827 de Robert Brown, a fost descifrată în 1905 de Einstein ca mișcare a atomilor. În anul 1908, chimistul Wilhelm Ostwald sublinia, pornind de la electronul identificat de fizicianul J.J. Thompson, că s-a intrat în „posesia dovezilor experimentale privind natura discontinuă și granulară a materiei pe care ipoteza atomică le-a căutat vreme de sute și mii de ani“. La mijlocul anilor 1920, cînd tînărul fizician Werner Heisenberg sistematiza „toate argumentele care dovedeau că discontinuitățile erau o trăsătură autentică a realității“, și constanta lui Planck, și teoria cuantică erau, pentru cei mai mulți dintre fizicieni, fapte științifice certe. (În stricta noastră contemporaneitate, fizicienii, Carlo Rovelli de pildă, argumentează că spațiul însuși ar fi discontinuu/granulat și că ar fi același lucru cu cîmpul gravitațional.)
Blaga a cunoscut aceste teorii, i-a citit și, în Trilogia cunoașterii, i-a menționat în diverse contexte pe Planck, pe Louis de Broglie și pe alți fizicieni care au argumentat discontinuitatea materiei și a energiei. Dar, e adevărat, cunoscîndu-i, nu i-a menționat ca model și sursă pentru ideea de diferențiale divine, pe aceasta și-a adjudecat-o integral ca explicație cosmogenetică imaginată de el însuși.
Descrise de Blaga drept cioburi infinitezimale de mai multe feluri (filosoful le și desenează, pentru a sugera că sînt de mai multe feluri, căci provenite din zone diferite ale Marelui Anonim) care sînt emise de către Centrul Anonim în serii infinite, diferențialele divine sînt expresia, reformulată mitizant, a acestor descoperiri din noua știință a naturii, din fizica cuantică.
Sursa de inspirație a fost observată
Punctul de pornire al lui Blaga a fost identificat chiar în 1940 de un publicist de formație filosofică, Mircea Mateescu, care, în cronica sa la Diferențialele, a notat: „Am spus însă că visarea metafizică a d-lui Blaga nu ni se pare străină de oarecari influențe ale teoriilor moderne elaborate pe marginea cunoașterii microfizice. Întîlnim astfel termeni care dau de gîndit dacă nu cumva tema metafizică a «Diferențialelor» nu este serios observată de unele rezultate obținute în micro-fizică, adică în studiul empiric al lumii […]. Astfel ni se vorbește despre «discontinuitatea fundamentală» a diferențialelor divine, care explică și organizează «discontinuitățile empirice»“ (v. pag. 51 și urm.). Ideea discontinuității, atît de familiară microfizicei lui Max Planck și lui Hans Heisenberg [sic!, M.P.], ar părea întîmplătoare și în afară de originile pe care i le atribuim noi, dacă ea nu s-ar întîlni, concludent, în continuitatea ideativă care stă la baza lucrării d-lui Blaga, cu ideea «complementarității diferențialelor», – idee care, involuntar, reamintește complementaritatea «quantelor» de care tot vorbesc experiențele actuale din microfizică. Iată însă o frază care învederează «expresis terminis» că elaborarea temei diferențiailelor a avut în vedere, motivat sau nemotivat, concludent sau neconcludent, hazardat sau poate firesc, ideea quantificării realității, emisă de Planck, într-altă ordine de preocupări: „Marele Anonim ar fi putut fără îndoială să genereze energia fizică direct și ca un «continuum» de proporții cosmice. Totuși energia fizică a fost geneată indirect, sub modul unei infinite discontinuități, sub forma de «quante», fieștecare quantă prin integrare de «diferențiale» (printre altele, de diferențiale «spațiale»).“ (pag. 50).
Un alt autor care, deși imprecis, a sesizat instantaneu că Blaga s-a inspirat din descoperirile științei a fost Dumitru Stăniloae, care însă bănuia drept sursă chimia. Mi se pare semnificativ pentru atitudinea refractară la știință a culturii noastre faptul că aceste intuiții, una imprecisă (Stăniloae), alta precisă (Mircea Mateescu), nu au avut urmări nici în comentariile literare, nici în acelea filosofice despre Blaga. Abia Constantin Noica, în anii 1980, a mai avut o presupunere explicativă din aceeași arie, a fizicii – „În sfîrșit, Blaga spune: «diferențiale divine», cînd ar fi putut spune «diferențiale cosmice»“ –, dar, la rîndul lui filosof speculativ, cum subliniază Mircea Flonta, nu a insistat asupra ei.
Talentul de-a transmuta știința în mitosofie
Cînd Blaga a scris Diferențialele, certitudinea discontinuității a tot ceea ce există avea deja o vîrstă, 39 de ani. Azi ne putem da seama că filosoful român a ajuns la diferențiale divine prin imaginația sa analogică și prin sinteza unor informații din domenii eterogene; iar după ce le-a postulat ca emise de creatorul acestei lumi, respectiv Marele Anonim, a derivat universul și legile lui de funcționare din Marele Anonim în așa fel încît să se potrivească cu ceea ce deja teoretizase despre imposibilitatea cunoașterii pozitiv-adecvate.
Cu alte cuvinte, la crearea metafizicii Marelui Anonim și-a diferențialelor au concurat fizica cuantică, matematica, psihanaliza (prin „cenzura“ psihică, transformată în cenzură metafizică), filosofia (ca izvor de speculații, între care ideea de geniu rău a lui Descartes a avut un rol fizionomic semnificativ), plus teoria cunoașterii și viziunea metafizico-mitică deja elaborate de Blaga.
Din perspectiva izvoarelor exploatate, capacitatea filosofului de a sări peste nivelul lor în nivelul metafizic, talentul lui de a prelua ideile altora și de a le preschimba radical funcția, precum și capacitatea lui de a face o sinteză structurată și retușată mitic sînt uimitoare. Imaginînd un creator abstinent, care nu se autoreproduce, ci face lumea în răspăr, din fărîme minimale, filosoful justifică în registru mitic ceea ce descoperise știința/fizica cuantică contemporană lui.
*
Așadar, prin teoria dualității corpuscular-ondulatorie a luminii și prin ideea discontinuității a tot ce există în univers, fizica cuantică, apărută la începutul secolului XX, a fost o sursă generoasă de inspirație și pentru metodologia, și pentru mitosofia lui Blaga.