Poeme de Eugeniu Nistor
Astăzi şi… mâine
Astăzi este iarăşi lumină
peste dealurile mele unduitoare,
care încă îşi mai ating
vârfurile lor colţuroase
de scorbura inimii…
Să îi simţim pâlpâirile
pe frunte şi-obraji
şi să îi sorbim razele calde
cu acelaşi nesaţ,
ca-n verile timpurii…
Căci cine mai ştie
ce va fi mâine –
ce tenebre şi prăpăstii
haotice se vor căsca? –
…Şi numai ce ne-om trezi
cu ciudate angoase
şi învolburări sufleteşti
iar în vortexul apelor
de sub pleoape
stoluri de păsări speriate
vor migra peste ape şi munţi
şi lumea întreagă
se va înnegura şi un crepuscul
straniu şi rece
se va revărsa
peste oameni şi lucruri…
Dacă…
Dacă frăgezimile ierbii
ne vor însoţi iar pe poteci,
dacă potecile vor fi în aprilie
aşa cum le ştim din amintiri,
dacă arborii vor înmuguri
în aburu-acela vital,
în nuanţe verzui-maroniu,
dacă norii pufoşi
vor pluti solemni
în înalturi cereşti,
dacă păsările
vor săgeta iarăşi
prin limpezimile ploii –
atunci vom şti
că lumea întreagă
se va lumina
în toate elementele ei
şi că împrimăvărarea
ne va îmbrăţişa
sub arcadele ei,
înfiorându-ne
până în cele mai tainice
adâncuri de suflet.
El trecea…
Fratelui Ioan, în amintire
Singur şi trist,
aşteptând amiezile blânde,
el trecea peste apele tulburi,
îndrumând profetic
stolul de păsări
în căutarea unui liman însorit…
Apoi, pe neaşteptate,
a trecut dincolo
de apele tulburi ale râului…
Acum ne dă semne,
în nopţile reci,
strecurându-se,
din când în când,
pe neştiute,
în visele noastre…
Și totuşi
Să ne închipuim
că pe un ţărm este viaţa
iar pe celălalt este moartea –
şi totuşi, oricât de departe
par a fie una de cealaltă,
descoperim că hotarul
dintre viaţă şi moarte,
ca şi linia firavă
dintre lumină şi întuneric,
este foarte subţire…
Moartea poate a fi
percepută asemeni
unui scâncet de ierburi,
ca o adiere uşoară,
sau poate ca o stingere lină
într-un ceas de amurg…
Peisaj
O plimbare diurnă
printre bătrânii copaci înfrunziţi
din pădurea bavareză –
noi, pedalând molcom,
pe cărările-nguste,
cu pleoapele răcorite
de o adiere suavă…
Feriţi de arşiţa verii,
alunecând pe covorul de muşchi
ca pe nişte arcuri silenţioase –
în stânga şi-n dreapta
viţe fibroase de muri sălbatici
etalându-şi fructele rubinii
irizând discret printre
hăţişurile multiflorale.
Apoi, în liniştea imperială
spartă de triluri de păsări
şi zimţuită de greieri –
aceleaşi acorduri
reverbereazî şi-aici,
pe sub arcadele verii,
ca şi-n pădurile noastre,
din coaste lutoase, gălbui,
şi culmi carpatine…
Doar eu şi cu Rob,
acolo-n peisaj,
trecem tăcuţi
pe sub solemnele crengi
ale bătrânilor arbori,
feriţi de arşiţa-amiezii,
pe cărările-nguste,
şerpuitoare şi lungi,
perdalând parcă
pe nişte biciclete solare…
(Din volumul Îngândurările – aflat în pregătire)
Poeme de Ioan Barb
Extras dintr-un ziar ce nu s-a tipărit
După tinerețe nu mai urmează
nimic
doar o altă dimensiune
închisă într-o fâșie de ceață
prin care trec imagini vechi
și foșnesc
când se ating
ca două foi de ziar din epoca de
aur
pe care ni le citește cineva
cu vocea răgușită
zadarnic cauți să inventezi ceva
nou
care să țină în viață acest edificiu
nu va sta în picioare
– praful îți va vîntura drumul
din ieri spre niciunde
Când în mine așteaptă o umbră
Parcă mă luaseși de mână și
nisipul foșnea
ca un lan de porumb
toamna
sub degetele amorțite ale vântului
și câinele se auzea schelălăind
prelung
cu botul lui roșu lipit de cer
inhalându-ne speranțele.
mă învățaseși să umblu
dar nisipul îmi scuipa pașii
înapoi
auzeam doar cîinele schelălăind
simțeam botul lui roșu scurmând
în plămâni
aerul trepida
inspirat
sacadat de altcineva
ne împresura
se învăluia imprejurul trupurilor
așteptând un alt sfârșit
– o pleoapă deschisă imprudent
spre alt ieri
Cand mă atingi curge luna pe ape
simt uneori că adorm în alt timp
floarea soarelui își întinde lujerii
înflorind peste mine
dar tu îmi spui mereu să mă
opresc
să încetez să mai caut altă uitare
altădată îmi indicai drumul
pe care să alerg
îmi umflai golurile din suflet
cu respirația ta înflorită dimineața
devreme
și parcă se împrimăvăra
acum totul s-a retras ca un reflux
tarziu
ne-a fixat definitiv așteptările
stau pe un mal de pământ
la marginea dinspre răsărit
sunt poate ultimul far
ce dăinuiește pe țărm
când răsare luna
– din mine se prelinge cîte un strop
din alt cer răsărit în altă zidire
Înviez bând apa morţii
simt cum toate trăiesc în amintirea
mea
vin din viitor
mă inundă ca un zumzăit
de albine
care mă îngrozește
mă-nconjoară ca un roi
din care nu pot să mă extrag
singur
unde e glasul tău
care îmi indica pe unde să merg
îmi lumina clipele de depresie
aud nechezatul care mă cheamă
neîncetat
un cal ce îmi roade rădăcinile
aleargă din umbră în umbră
înapoi până în adâncul copilăriei
și apoi vine sunetul orb în galop
îmi poartă gandurile din neant
în neant
ca o flacără mi se aprinde în gură
și o naștere din nimic îmi
incendiază clipele
din care cresc fără să știu
dincotro vin
atunci îm recunosc strigătul
– beau apa morții și înviez
în fiecare zi în alt univers
mă înşurubez ca să nu mai fiu
poate nici nu am fost vreodată
cu adevărat
doar bucăți rupte de univers
și asamblate în parantezele
dintre noi
pașii discreți străbâtânu-ne
noapte de noapte
și ochii rătăciți la alte adrese
uitand drumul venirii înapoi
poate am inventat o lume
a noastră
în care ne-am întins
ca două linii fără contur
în care ne-am înveșmântat
dorința de a continua
– o ardere fără scrum
o adiere fără vânt
o deschidere fără ferestre
O deschidere care ne absoarbe mișcarea
fără sens ca un foșnet
prelins din neant
îți îmbracă ideile
devenind amintiri
fără un trup să le rețină în viață
doar o mână discretă
așterne umbre pe un șevalet
extragi din uitare gânduri care
au fost
reptile magice
ce îți conturează zilele –
sub solzii lor reci
începe un ceasornic să bată