Publicist la începuturi, Ștefan Mitroi și-a descoperit curând vocația de prozator, cultivând arareori și poezia. A întocmit o antologie lirică întârziată în 2001, Adio, îngere păzitor. Dar, la un an după debutul editorial din 1986, ca semn al opțiunii, publicase culegerea de proză scurtă Război de după război. Volumul recent Noi povești ale cerului și pământului constituie, cum mărturisește, continuarea cărții cu același titlu din 2021. Simbolistica titulară a îngemănării cerului cu pământul a fost dedusă în narațiune printr-o viziune animistă asupra lumii înconjurătoare. Precum în schița Singurătatea unei fântâni, unde se închipuie o fântână umblătoare din vecinătatea satului natal care îndeplinește rostul „să-i tălmăcească pământului ce spune cerul, și cerului ce zice pământul“. Într-o „poveste“ complementară, Străinătăți, stabilirea autorului în București este percepută ca înstrăinare. Mărturisirea patetică a călătorului împătimit prin lumea largă pune aici accentul pe sentimentul înstrăinării de țară: „Adică de pământul și cerul din care sunt făcut, fiindcă eu așa cred, că e și un strop de cer în trupul ce-mi poartă sufletul.“ Tranziția de la realism la fantastic este definitorie în maniera stilistică a prozatorului. Perspectiva apare similară într-o serie de schițe și povestiri de același gen din acest volum, nutrite din amintire, în registrul retrăirii autentice. Născut în satul Siliștea din Teleorman, prozatorul recuperează din amintire destine și figuri ilustrative din spațiul rural în majoritatea povestirilor, începând cu crochiul Ochii care mă învață să văd. Din galeria personajelor conturate evocator, pe lângă bunicii și părinții din planul central, nu lipsesc dascălii săi și consătenii învăluiți în umbra timpului. Trecutul istoric al locului natal este reconstituit din unghiul privirii candide a copilului de altădată, care aproximează miracolul universului, când se află în interiorul unei biserici („Ești în interiorul singurului vehicul de pe pământ ce se deplasează cu viteza gândului spre cer. A gândului ce vine dinspre inimă.“). În schița Case de hârtie, în cadrul reconstituirii imaginare a satului natal, perspectiva narativă este contaminată, în plan metafizic, de concepția divină. Ajungând astfel să reînvie realitatea rustică: „Am înțeles pe loc, fără să pot pricepe cum, că-mi stătea în putere acum să aduc satul meu înapoi la viață. Și am început, chiar de acolo, din curtea bisericii, să-i desenez pe oamenii din sat, cunoscându-le bine nu doar numele, ci și chipurile (…) Până seara nu m-am oprit. Se umpluseră curțile și ulițele satului de lume.“ Predispoziția melancolică a prozatorului conduce adesea spre meditația provocată în spirit ludic. Cum, de pildă, în Drum de câmpie, pornind de la premisa paradoxală că printre rudele cerului pe pământ se află și drumul sătesc: „Mă pierd și eu odată cu el. De-asta și vin la sfârșit de săptămână aici, ca să mă pierd. De mine însumi și de lumea mea cea mare. Nicăieri nu-i poate fi atât de bine sufletului ca pe drumul acesta ce leagă cerul de pământ…“ Semnificativ pentru formația scriitorului contemporan este fondul livresc al unor „povești“ – despre înaintașul teleormănean Marin Preda (Băieții lui…) sau privindu-l pe Macedonski (Bicicleta), poetul preferat. Sunt evocați cu aceeași fervoare afectivă: Ion Ghica, Sadoveanu (Între lumi), Rebreanu (prin intermediul nepotului Ilderim, care a trăit într-o comună teleormăneană), Marin Sorescu, Grigore Vieru ș.a. În cazul lui Eminescu este reliefată contribuția documentară a unor istorici literari. În Neamul Emineștilor este comentat admirativ volumul cu acest titlu al unui român stabilit în Viena, Dan Toma Dulciu, care a descoperit mormântul unui fiu al surorii poetului, Aglaia. Sunt transcrise în cartea acestuia și câteva inedite scrisori eminesciene. În legătură cu spațiul teleormănean – de referință definitorie pentru Ștefan Mitroi – este comentat și studiul istorico-literar al lui Stan V. Cristea, Eminescu și Teleormanul. Înspre finalul Noi-lor povești ale cerului și ale pământului, autorul experimentează dezinvolt onirismul într-un grupaj de vise: Vis cu bunica Tudora, Visul, Visul care mă ține în viață și Visul din noaptea de Moș Nicolae. Dar și proba visării este trecută în acord cu dictonul personal, subliniat în Sărbătorile de iarnă: Acasă e singurul loc de pe lume în care devii nemuritor!. Diversitatea stilistică programatică – de la crochiu până la povestirea ca incursiune în miraculos – marchează în chip original specificul prozei lui Ștefan Mitroi.