La miezul unei nopți, într-un început de vară, când încerca să ațipească, a răzbătut de la suprafața apei până în bordeiul său o bufnitură mai ceva ca în alte dăți. Și și-a zis, că nu putea fi decât zbaterea strașnică a unuia dintre somnii uriași ce-și făceau veacul prin zavalurile din apropierea malului. Așa că nu avea de ce să se neliniștească. De când se statornicise acolo, chiar dacă-l luau pe neașteptate, ajunsese să se deprindă cu zvâcniturile de nestăpânit ale namilelor de pești, fără să le mai bage prea mult în seamă. După o ușoară tresărire și o întoarcere de pe o rână pe alta în așternut, visele l-au ademenit la iuțeală, trecându-l pe tărâmul lor izbăvitor.
A doua zi de dimineață, ieșind în ocol, Marin Soare a înțepenit, pierdut, în fața la ceea ce i se da la iveală. Nici unul dintre dulăi nu vestise, cum avea învățul, că în noaptea aia cineva străin îndrăznise să-și găsească refugiul între maldărele de papură vrăfuite îndărătul saivanului oilor. Iar surprinderea îi era cu atât mai mare, cu cât făptura, care săvârșise o așa ispravă, se dovedea a fi o mireasă în carne și oase, cum nu întâlnise alta vreodată, umblând fără căpătâi prin locurile alea izolate dintre ape. Ceva, cum se vedea cât de colo, nu era a bună cu ea. Cu rochia albă și lungă, udă leoarcă, sfâșiată pe alocuri și plină de corneți pe poale, cu părul negru, jilav și el, despletit și răvășit peste umeri, cu tălpile goale înnoroite, neputându-și stăvili plânsetul, părea scăpată dintr-o nenorocire cumplită, ce o făcea să nu-și mai poată veni în fire.
– Cum ai ajuns și ce cauți aici, în halul în care ești, mă fato? De unde vii? – a sărit el cu gura pe ea, de cum i-a întâlnit ochii înroșiți de șiroaiele de lacrimi, curios din cale afară și destul de derutat.
La rându-i, fugara, că Marin altceva nu putea s-o considere, auzindu-i vorbele curat românești și văzând că avea la doi pași de ea un bărbat din stirpea ei, tânăr, fără pereche în toată arătarea lui, iar nu un osmanlâu dintr-ăla întărâtat și pus pe rele, s-a mai liniștit. Stăpânindu-și tânguirea și alungându-și frământarea din inimă, s-a apropiat de el abia pășind și, cu glas tremurat, i-a făcut cunoscută întreaga grozăvie pe care a fost forțată s-o îndure cu o zi în urmă.
– Baciule, să știi că mie îmi zice Dumitra și că sunt de mai sus de gura Borcei, din satul Chiciu. Ieri, duminică la scăpătat, în biserică, aproape de terminarea slujbei de măritat cu alesul inimii mele, Bucur, tot cioban ca și mata, băiat pe care-l cunoșteam și la care țineam nespus de când eram copii, am văzut moartea cu ochii. De ce-oi fi fost atât de crâncen pedepsită de Cel de Sus, nu știu, că doar sunt o ființă care i se supune și-l prețuiește cu neclintită și nepătată credință, precum toți din neamul meu?! Taman ce ne porniserăm să ocolim masa scoasă din altar, dinaintea căreia ne aflam – preotul, glăsuind, cu crucea și Evanghelia strânse la piept, eu și mirele, cu cununiile de aur strălucind pe cap și cu sufletele în al nouălea cer de fericiți, împreună cu nașa și nașul, ținând în mâini lumânările aprinse și împodobite cu buchete de flori –, că ne-am și trezit cu o haită turbată de bașbuzuci, dând buzna peste noi și amenințându-ne cu iataganele și pistoalele lor înfricoșătoare. Lumea, cunoscându-le sălbăticia, că nu era prima oară când treceau Dunărea pe la deal de Silistra și răzbeau tocmai din codrul Deliormanului până la noi, la Chiciu, s-a bulucit afară și, țipând îngrozită, a dispărut pe unde a apucat, fără să mai arunce vreo căutătură îndărăt. Dar nelegiuiților nici că le-a păsat de ăia ce o luaseră la sănătoasa. Ei aveau de făptuit o singură treabă și nimic mai mult. Să pună mâna pe mine, mireasa, și totodată și pe fetele alelalte, părtașe la nuntă, fecioare ce aveau un vino-ncoace, care-i căpia de cum le zăreau și se apropiau de ele. Și asta pentru că drăgălășenia și mireasma răvâșitoare, pe care le împrăștiam în jurul nostru, ni le sporisem încă de dinainte de răsăritul soarelui. Cum? Printr-o faptă numai de noi știută! Cu toatele am ieșit la câmp și despuiate ne-am tăvălit prin iarba potopită de flori, scăldându-ne îndelung în roua căzută pe ea. Ispravă ce ne întărea nădejdea că, seara la nuntă, feciorii cu ginerica vor forfoti pe lângă noi.
Și, ce crezi că le-au trebuit mult, capetelor alea stricate de ticăloși, să-și ducă fărădelegea la bun sfârșit? Nicidecum! Mai cu seamă că, noi rămăseserăm năucite locului, fără să fim în stare să facem un pas și să scoatem o vorbă. Prin ce-am trecut, baciule, în clipele alea, nici la dușmanii-dușmanilor mei, nu le doresc.
Întâi au zbierat la noi, să nu ne treacă prin minte să încercăm să fugim, că altfel, unde ne stau tălpile ne va sta și capul. Apoi s-au repezit să ne prindă. Atunci, cu toatele, am izbucnit în vaete, de se cutremura biserica și te înfricoșau de moarte, împotrivindu-ne pandaliilor lor bezmetice. Neașteptându-se la una ca asta, ne-au târnuit de păr și de haine, ne-au lovit cu palmele, pumnii și picioarele, ocărându-ne în limba lor bolovănoasă, ne-au izbit de ce s-a nimerit, până ne-au îngenunchiat și au izbutit să ne lege mâinile cu bucăți de funie pregătite din vreme. După asta ne-au scos în drum și ne-au îmbrâncit într-o haraba trasă de boi, cu care ne-au cărat până la malul apei. Acolo ne-au dat jos și, pe o scândură îngustă, ce se clătina băgându-ne și mai tare în sperieți, ne-au mânat în șir și ne-au urcat și îngrămădit în burta barcazului cu care veniseră.
În urma noastră, pe uscat, în culmea deznădejdiei, Bucur, nenorocosul meu mire, din câte îl știam, și jur că-l știam destul de bine, vedea roșu prin fața ochilor. Și, ca dovadă, în orbirea lui nemăsurată, s-a aruncat, de unul singur, cu un topor, asupra căpeteniei smintiților ălora de soldați pribegi. Dar, curajosul de el, n-a apucat să-și împlinească pedepsirea, că a fost atacat și ciopârțit fără milă de ciracii nepricopsiți ai mai-marelui tâlhar. În momentul ăla, mi s-a făcut rău. Și n-am avut habar cât am stat așa în nesimțire. Când mi-am revenit, m-a podidit iarăși plânsul. Întunericul se lăsase atât de hain, că-ți băgai degetele în ochi și nu alta. Nu bănuiam câtuși de puțin pe unde ne găseam, ci ne dădeam seama doar, că șaica o ținea cu pânzele întinse drept la vale pe mijlocul Dunării. Din spusele uneia dintre fete, ghemuită lângă mine, care deslușea câte ceva din graiul răpitorilor, am aflat că eram în drum către raiaua Brăila. Acolo ei aveau să ne vândă pe ascunselea unor negustori de oameni de-ai lor, ce așteptau nerăbdători să ne ia cu o corabie și să ne ducă la Stambul.
Fără să dau de bănuit, șezând cu fața în poală, după o caznă de necrezut cu dinții asupra nodurilor frânghiei care-mi încolăcea mâinile, am izbutit într-un târziu să mi le eliberez. Și când nimeni nu se aștepta, am zvâcnit în capul oaselor, să mă dezmorțesc și să-mi ușurez sufletul de împovărare. Iar când am mai și zărit, prin potopul de întuneric, licărind ca o minune luminița unei lămpi, mi-am zis că aia îmi era scăparea. Și nemaipregetând m-am aruncat desperată peste copastia șeicii, iscând o plescăitură asurzitoare, ca și când aș fi făcut-o dinadins, să-mi curm viața și să scap astfel de suferințele răpirii. Bașbuzucii, cât și cum le-au stat în putință, s-au holbat după mine primprejurul barcazului, au ascultat, muți și neclintiți, în toate părțile, că poate-poate or desluși vreun clipocit. Însă, nearătându-li-se și neauzind nimic, au socotit că, sigur, m-am înecat, și și-au văzut înainte de cale. Dar, neghiobii de ei, n-au înțeles cu ce dunăreancă aveau de-a face. Am lunecat ca o peștoaică pe sub apă, ținându-mi îndelung răsuflarea, fără să las nici cel mai mic semn în ce loc mă aflam. Când am considerat că nu mai erau prin preajmă, am scos afară, în liniște, capul din afund. Călăuză îmi era firicelul ăla viu de văpaie. Înotând din răsputeri, pieziș împotriva curentului, să nu mă scurgă prea mult din dreptul lui, am ajuns la malul insulei ăsteia, nimerind, baciule, la tine la stână. Și pe furiș, nesimțindu-mă nici țipenie, mi-am găsit așternut, în spatele saivanului, pe maldărele moi ale grămezii de papură. Iar acuș, iată-mă în fața ta, singură și fără nicio nădejde. Că mă tot frământ și mă tot întreb, ce-o să fac de azi încolo, după o așa lovitură? Fiindcă mi-am jurat să nu mă mai întorc nici în ruptul capului, cât-oi trăi, la Chiciu.
– Dumitro, faci cum crezi. Dacă vrei să rămâi aici la târlă, să-mi fii alături, ești binevenită. Nu-ți ascund. Eu n-am femeie. Și mult mi-ar fi de folos una ca tine. Să mă sprijini, să mă împac sufletește cu mine și să mă descurc mai ușor cu viața în sihăstria păcuiului ăsta. Și să nu te îngrijorezi, că nu-ți va lipsi nimic din ce-o să-ți dorești. Iar în câtăva vreme, te vei izbăvi de chinul ce te-a lovit. Doar așa pot să-ți fiu de ajutor. Tu, numai să te hotărăști și să-mi spui ce ai de gând.
– Rămân cu tine, baciule, că alți sorți de a izbândi, nu-mi văd. Văpaia lămpii din bordeiul tău a fost un semn de la Dumnezeu, arătat mie prin beznă, când nu mai nădăjduiam la nimic, de a te găsi, ca să mă scapi de ananghie. Iar asta, nu o voi uita nicicând…
La puțin timp, cunoscuții care răzbeau în păcuiul din coada Tâlchiei se arătau surprinși și porniți să afle ce era cu fata aia ca o zână, de apăruse din senin și ședea acolo la târlă cu Marin Soare. Și să nu vă mai spun, cât de mult a impresionat pe toată lumea Dumitra la Ostrov, în Țara Turcească, unde-l însoțea pe vestitul și chipeșul cioban, în zilele de duminică și de sărbători, la biserică…
(Fragment din romanul aflat în lucru Aduceri aminte din Ținutul Făgăduinței)