Organizat la Baia Mare în zilele de 2 și 9 august 2025, cea de a noua ediție a Festivalului artelor. Repere, mituri, identități a constituit un excelent prilej de a aduce un pios omagiu celui care a fost prozatorul, dramaturgul, eseistul, gazetarul și regizorul de televiziune Marian Ilea (1959-2025), una dintre figurile marcante ale generației ’90. Autorul a reușit să atragă atenția deja prin volumul de debut intitulat Desiștea (1990), lucrare urmată de noi volume de proză (Desiștea II,1996, Povestiri din Medio Monte, 2000, Casa din Piața Gorky, 2001, Vacek, 2002, Medio Monte, 2003, Libertatea începe în șapte aprilie, 2004, Povestiri cu noimă, 2006, Herina, 2016, Acei minunați ani, 2020, Vremuri îmbârligate, 2024 etc.) și de teatru (Ariel, 1997, Ceasul lui Bronnikov, 2004, Petrecerea, 2013, Societatea de socializare din Medio-Monte, 2023, în colaborare cu Mircea Bochiș, I se spunea Armeanul, 2024, în colaborare cu Mircea Bochiș etc.). Asemenea unor predecesori iluștri precum Panait Istrati, Ștefan Bănulescu sau Fănuș Neagu, prozatorul și-a creat o geografie imaginară proprie, o lume în care realul se împletește cu imaginarul, iar legenda este la ea acasă. Matricea acestui teritoriu fabulos este orașul Baia Sprie (cu variantele Medio Monte, Mittelstadt, Felsobanya) și împrejurimile sale. Medio Monte este un spațiu central european tipic, în care asistăm la un amestec al neamurilor și al limbilor. Din această perspectivă, onomastica utilizată de către prozator se dovedește semnificativă, ea ilustrând babelul vocilor și al semințiilor.
Un sector aparte al operei lui Marian Ilea îl reprezintă cărțile artistice elaborate în colaborare cu reputatul pictor Mircea Bochiș. Este vorba despre șase lucrări tipărite la Editurile Ethnologica și Eurotip din Baia Mare, care reunesc povestiri și piese de teatru, precum: Pianina albă a doamnei amiralului Belô Poteka (Ethnologica, 2019), ai, ai, ai… Rozsa-néni (Ethnologica, 2019), Frizeriile din Medio Monte (Ethnologica, 2020), Femeile din Medio Monte (Ethnologica, 2020, Societatea de socializare din Medio-Monte (Tracus Arte 2014, Eurotip, 2023), I se spunea Armeanul (Editura Eurotip, 2024). Este vorba despre niște cărți experimentale, ce propun un insolit dialog al artelor.
Pianina albă a doamnei amiralului Belô Poteka (Ethnologica, 2019) este primul titlu unde se menționează că este vorba despre o carte-obiect. Metoda de lucru este explicată în volumul ai, ai ai… Rozsa-néni. Narațiunea prezintă un personaj feminin memorabil, specific pentru Medio Monte. Spre deosebire de soțul ei, care se îmbolnăvește în minele de plumb și moare, Rozsa-néni ajunge la memorabila vârstă de o sută de ani. Relatarea surprinde meditațiile femeii, care este mulțumită cu destinul ei și care este sărbătorită de autoritățile locale în 2018, cu ocazia Centenarului. Provocat de textul lui Marian Ilea, prin numeroasele sale comentarii, paranteze și ilustrații, Mircea Bochiș rescrie profund textul inițial, conferindu-i noi semnificații. Pornind de la dialogul celor doi artiști, la un moment dat se menționează următoarele: „În Felsobanya există un singur pictor, Mircea Bochiș, și un singur scriitor, Marian Ilea, și ei au declarat că Felsobanya este oraș închis adică nu mai încap în el alți artiști.“
Cărțile paralele elaborate de Marian Ilea în colaborare cu Mircea Bochiș continuă cu un Dosar, ce reconstituie povestea Femeilor din Medio Monte. Pornind de la culoarea locală, ludicul, umorul, dialogul dintre arte conferă o altă dimensiune operei. Ca și în cazul lui Sadoveanu, cârciuma reprezintă un topos esențial al operei lui Marian Ilea. Acesta devine locul unde sunt povestite legendele urbei. Alte spații simbolice sunt frizeria și bordelul. Pretextul narațiunii Dosar este oferit de intenția doamnei Barbara Mittemberg de a divorța de negustorul de bijuterii Paul Mittemberg, deoarece această căsătoria nu a fost consumată din cauza soțului impotent. Urmează ancheta, interogatoriul, actul de constatare al medicilor și decizia finală a judecătorului. După divorț, Barbara Mittemberg primește casa din Piața Gorky, care va deveni sediul bordelului. Narațiunea conține o serie de afirmații esențiale: „Femeile libere din Medio Monte să facă orice lucru au trebuință cu bărbații, pentru că ele oferă plăcere și trebuie plătite cu vârf și îndesat. Nu se poate în orașul nostru bărbat fără femei și nici femei fără bărbat!“
Casa din Piața Gorky devine o replică la celebra Cruce de piatră din București. Imaginile și comentariile savuroase ale lui Mircea Bochiș întregesc povestirile lui Marian Ilea, le remodelează. Astfel, pictorul introduce în prelungirea textului o colecție de nuduri. Este vorba despre Albumul fetelor din Casa Plăcerilor din Piața Gorky, un veritabil „Maison damour“. La un moment dat, asemenea lui Odobescu în Pseudo-Kynegetikos, este adăugată și o Pagină de gândire, în care cititorul își poate consemna impresiile de lectură. Mircea Bochiș devine un insolit critic literar, care nu interpretează opera lui Marian Ilea numai prin intermediul cuvintelor, ci și prin acela al culorilor și al imaginilor.
Frizeriile din Medio Monte continuă ingenioasele experimente editoriale ale celor doi coautori. Deja pe foaia de titlu suntem avertizați că avem de-a face cu o nouă „carte-obiect“ în care desenele și textele de mână îi aparțin lui Mircea Bochiș. Acesta precizează că „Toate desenele din carte sunt făcute după documente. Obiectele sunt reale și se găsesc la muzeul Frizeriei «Bochiș și Ilea»“. Interesant este de unde se pornește (adică textul inițial al lui Marian Ilea) și unde se ajunge. Pe pagina următoare se precizează că secțiunea „Vodevil“ din cadrul Frizeriei Ciurii nu are nicio legătură cu apreciata specie a genului dramatic. Capitolul este dedicat tunsorilor și frezelor special concepute de stiliștii edificiului pentru nevoile doamnelor.
Remarcabile sunt picturile din final, reunite la secțiunea Colecția de artă a Frizeriei Ciurii. Prin utilizarea unor culori puternice, închise, Mircea Bochiș creează un univers imaginar fabulos, asemănător basmelor.
Spre deosebire de primele patru volume, următoarele două cărți-obiect conțin niște piese de teatru cu caracter experimental. Astfel, Societatea de socializare din Medio Monte (2023) este o piesă de teatru într-un act. În fruntea textului se găsește o introducere semnată de Mircea Bochiș, în care acesta explică semnificațiile scrierii. Eseul se transformă într-o veritabilă artă poetică a spectacolului, așa cum o vede Marian Ilea. Fiindcă Societatea de socializare din Medio Monte este un proiect al Uniunii Europene, pentru o receptare adecvată, textul în limba română este tradus în engleză și în franceză. Mircea Bochiș precizează că Marian Ilea este „un scriitor care simte contemporaneitatea și o explică magistral, printre altele, prin aceste piese de teatru ultra-scurte“. Insolitul comentator al literaturii menționează că nu este un admirator al teatrului contemporan, deoarece „majoritatea pieselor se adresează coparticipării fizice a spectatorilor la spectacol“. Mai mult, vorbește despre criza pe care o trăiește teatrul de vreo 15 ani, devenind plictisitor prin lipsa unor opțiuni novatoare. Spre deosebire de ceilalți confrați, Marian Ilea reușește să înnoiască arta spectacolului prin maniera de abordare a subiectelor. El elimină tot ceea ce este mișcare fizică pe scenă, rămânând doar la jocul de idei. Acest lucru permite „un transfer perfect între mințile celor care sunt în sală“. Piesele lui Ilea sunt scurte și nu necesită decoruri spectaculoase, nici prezența unui mare număr de actori. De obicei, este vorba despre dialogul dintre trei până la cinci personaje. Se pare că dramaturgul a trecut pe la școala lui Caragiale și a lui Ionescu, deoarece conversația dintre personaje poate lăsa impresia unui dialog absurd, care nu are nici început și nici sfârșit. Totul se derulează – spune Mircea Bochiș – ca și cum te-ai urca într-un autobuz în care, pe parcursul călătoriei, asiști la un dialog între pasageri. Dialogul personajelor poate avea loc oriunde. Ceea ce aduce nou Marian Ilea – consideră Bochiș – este eliminarea mișcării scenice și a decorului ca elemente prestabilite de către autor. Dramaturgul mizează exclusiv pe dialog, în măsură să provoace stări personale mult mai intense decât simpla mișcare pe scenă.
Caracterul novator al pieselor l-a determinat pe pictorul Mircea Bochiș să participe la fenomenul declanșat de dramaturg printr-un nou proiect cultural. În acest sens, el impune conceptul de LETTER POEM. Acesta „ilustrează prin limbaj grafic ceea ce Marian Ilea propune prin dialog“. În viziunea lui Bochiș, LETTER POEM-ul este „o banală scrisoare care, prin intervenția artistului asupra ei, devine operă de artă cu caracter unicat“. Artiști din lumea întreagă au fost invitați să aleagă un fragment din piesa lui Ilea pe care să-l scrie direct pe plic, iar apoi să facă o ilustrație a fragmentului tot pe plic, transformându-l dintr-un simplu vehicul de mesaje în operă de artă. LETTER POEMELE „rescriu piesa prin limbajul grafic, păstrând textul neschimbat“.
Tot un text cu caracter experimental este și I se spunea Armeanul, din 2024, o piesă de teatru în cinci scene. Fenomenul depersonalizării personajelor continuă și mai mult în această lucrare comparativ cu Societatea de socializare din Medio Monte. Ele nu mai au o identitate precisă, în locul numelor obișnuite figurând doar inițialele: D1 (Domn în vârstă), D2 (Domn la maturitate, către bătrânețe) și D3 (Domn mai tânăr, nu foarte tânăr). Piesa propriu-zisă este precedată de o introducere semnată de Mircea Bochiș și de câteva picturi semnificative ale acestuia.
Cărțile scrise în colaborare de scriitorul Marian Ilea și de artistul plastic Mircea Bochiș propun un insolit dialog al artelor, unic în cultura română.