Există locuri pe hartă care nu sunt doar puncte geografice, ci răni deschise în trupul istoriei. Două dintre ele, despărțite de granițe și de decenii, dar unite prin tăcerea strigătului uman, sunt Auschwitz și Sighet. Unul, simbol al exterminării industrializate, al cenușii care s-a ridicat deasupra Europei, iar celălalt, un colț de pământ românesc unde zidurile reci au absorbit șoaptele ultime ale elitelor culturale și politice. Vara aceasta am avut curiozitatea să vizitez cele două sanctuare ale terorii, care prin absurdul lor au transformat societatea omenească într-un înspăimântător laborator.
Fenomenul detenției politice și al represiunii sistematice a reprezentat un element central atât în regimul nazist, cât și în cel comunist instaurat în România după anul 1945. Deși despărțite de fundamente ideologice diferite – rasismul biologic și antisemitismul, în cazul nazismului, respectiv lupta de clasă și eliminarea „elementelor dușmănoase“ în cazul comunismului –, ambele sisteme au dezvoltat structuri represive cu trăsături izbitor de asemănătoare.
Atât lagărele naziste, cât și închisorile comuniste din România au funcționat ca instrumente de intimidare și control social, vizând anihilarea fizică sau morală a oponenților. În Germania nazistă, lagărele de concentrare și exterminare – Auschwitz, Dachau, Treblinka – au fost concepute pentru eliminarea totală a grupurilor considerate „indezirabile“. În România comunistă, închisorile politice – Sighet, Aiud, Pitești, Gherla – și coloniile de muncă forțată, precum Canalul Dunăre–Marea Neagră, au fost destinate izolării, „reeducării“ și distrugerii elitei politice, culturale și religioase.
Ambele sisteme au utilizat violența fizică și psihologică drept instrumente de control: fizică – subnutriție cronică, munci epuizante, lipsa asistenței medicale, tortură; psihologică – umilire, izolarea de familie, distrugerea solidarității între deținuți. Structurile interne prezentau de asemenea similitudini: ierarhii deținuți-colaboratori, kapos în lagărele naziste, „reeducați“ sau informatori în închisorile comuniste. Izolare totală: cenzurarea corespondenței, interdicția vizitelor, lipsa oricărei informații din exterior. Legătura directă cu aparatul represiv: SS și Gestapo în cazul Germaniei naziste; Securitatea și Ministerul de Interne în România.
La Auschwitz, crimele s-au desfășurat cu o eficiență mecanică, strivitoare. Trenurile soseau, oamenii coborau, iar viața și moartea erau decise printr-un gest din mână. Era acolo o violență impersonală, o mașinărie care transforma ființa umană în număr tatuat, în muncă până la epuizare, în fum împrăștiat pe câmpurile Poloniei. Auschwitz-ul nu a ucis doar trupuri, ci și însăși ideea de demnitate, reducând omul la materie consumabilă.
La Sighet, moartea avea alt chip. Nu era industrială, ci personală, atent calculată, un exercițiu de teroare psihologică și de înfometare. Intelectuali, academicieni, episcopi, oameni de stat – toți erau adunați acolo pentru a fi zdrobiți, nu doar fizic, ci și simbolic. Experimentul „reeducării“ de la Pitești (1949–1951) a adăugat o dimensiune unică prin violența inter-deținuți, orchestrată de autorități, vizând transformarea identitară forțată. Fiecare celulă era o lespede a uitării, fiecare pas al gardienilor o pecete pe cartea de istorie pe care regimul comunist dorea să o rescrie cu sânge și tăcere.
Dacă Auschwitz-ul a încercat să distrugă un popor printr-un genocid, Sighetul a încercat să distrugă sufletul unei națiuni prin decapitarea elitei sale. Lagărele și închisorile comuniste nu au fost doar spații de suferință, ci și izvoare ale unei literaturi a rezistenței. Dincolo de ziduri, de sârma ghimpată și de frig, s-a născut o literatură a mărturiei, prin care scriitorii au ridicat un monument împotriva uitării. Cu toate diferențele de stil sau de context, în toate aceste opere se regăsește aceeași motivație: scrisul ca formă de rezistență. Fie că vorbim de introspecția filosofică a lui Steinhardt, realismul crud al lui Ioanid, pedagogia lui Ierunca, luciditatea lui Grudzińsky, sobrietatea morală a lui Soljenițîn sau lirismul tragic al lui Mandelștam, literatura carcerală arată că omul poate fi învins fizic, dar nu și în esența sa. Astfel, literatura despre lagărele comuniste nu este doar mărturia suferinței, ci și celebrarea spiritului care refuză să moară. Ea ne amintește că în spatele fiecărei celule a existat un univers, iar în spatele ficărui nume – o poveste.
Astăzi, când pașii vizitatorilor răsună pe aleile dintre barăcile de la Auschwitz sau pe culoarele înguste ale Memorialului de la Sighet, istoria își face datoria. Nu de a contabiliza cifre, ci de a simți. De a înțelege că răul are multe chipuri, dar mereu aceeași sete. De a învăța că uitarea este cea mai periculoasă formă de complicitate.