Profesoară de literatură franceză la Universitatea din Lausanne din Elveția, cu câteva cărți remarcabile (i-am citit în franceză un studiu impresionant prin documentare și rafinament intelectual, Comment la littérature pense les objets: théorie littéraire de la culture matérielle), Marta Caraion este fiica poetului Ion Caraion și a Valentinei Berman, descendentă dintr-o familie de evrei așkenazi, de limbă rusă, Isidor Berman și Sprința Ciobricer, proveniți din rândul micilor negustori, el crescut la Odessa, ea în Basarabia, la Cetatea Albă. Povestea familiei sale îi are în vedere pe bunicii pomeniți mai sus și pe mama ei, fiica lor Valentina, chiar dacă investigațiile coboară până la un străbunic ieșit din ceața timpului, revendicat de un gest. Transnistria. Istoria unei familii între Est și Vest 1941-1981 nu este însă doar o simplă istorie de familie, ci parte din istoria Holocaustului, versiunea sa românească, desfășurat atât pe teritoriul propriu-zis al României de atunci, – astăzi progromurile de la București din 21-23 ianuarie din timpul Rebeliunii legionare și cel de la Iași din 27-30 iunie 1941 inițiat de mareșalul Antonescu sunt amplu documentate în istoriografia și memorialistica românească – cât și pe teritoriul actualei Transnistrii, teritoriu care a devenit, departe de ochii lumii, un „tărâm însângerat“ (bloodland) cu termenii istoricului Timothy Snyder. Episodul transnistrean cuprins cronologic între octombrie 1941 și primăvara lui 1942 este terifiant nu numai prin intensitate, cât și prin am – ploare, între 38000 și 400000 de evrei au fost exterminați. Ceea ce s-a întâmplat în Transnistria atunci însă puțin documentat, recuperabil din câteva istorii orale, din memoria vie a câtorva, foarte puțini martori ai lui, evrei care au supraviețuit. Valentina este unul dintre aceștia, numai că ea are 14 ani în momentul deportării ei și părinții creează atât cât pot un cordon sanitar în jurul ei menită să nu o expună frontal ororii. Mărturia ei pe care o consemnează pe casete audio inițial, între 1986 și 1987, jurnalistul Ion Solacolu, disident român exilat în Germania, servește ca document esențial al unei duble reconstituiri, cea a unui episod al Istoriei holocaustului românesc vizându-i pe evreii din Basarabia, Bucovina și o parte din Ucraina și a istoriei particulare a familiei evreiești, o istorie de familie, istorie emblematică pentru situația evreilor în ansamblul ei în perioada interbelică și postbelică pentru țările din lagărul comunist. Cu o pondere mai mică sub raport cantitativ, dar nu și ca intensitate este recuperată experiența de detenție a mamei, Valentina Berman, și a tatălui, poetul Ion Caraion, în lagărele comuniste. Traducerea cărții Martei Caraion în engleză, Geography of Darkness. Bucharest-Transnistria Odessa 1941-1981 respectă titlul cărții din franceză, traducerea românească aparținându-i lui Nicolae Constantinescu, pune accentul doar pe o parte a geografiei, pe epicentrul genocidar, Transnistria. Numai că esențial în cartea Martei Caraion geografia și istoria se suprapun într-un palimpsest dramatic de o intensitate covârșitoare. Istoria familiei evreiești din care provine se înscrie într-un dute-vino geografic determinat de teroare, repatriați în România interbelică, bunicii asistă neputincioși la fascizarea rapidă a României, măsurile luate împotriva evreilor sunt inițial discrete și determină refugiul la Paris în 1928 de unde Isidor Berman este expulzat în România în 1933, urmărit de condiția evreiască, legile rasiale din 1934-1935 îl găsesc cu familia în București, iar în 1938 decretul lege de revizuire a cetățeniei care lasă circa 220000 fără cetățenie îl transformă în apatrid, pentru ca în septembrie 1940 evreii să fie excluși din sistemul de învățământ. Urmează o fugă la Odessa, devenit teritoriu sovietic, decizie fatală, pentru că orașul va fi în 1941 scena unui război total, iar familia Berman va fi deportată. Isidor dispare în acest tumult, dar Sprința și Valentina sunt salvate de un ofițer român de la execuția în masă și se vor întoarce însă într-o Românie comunistă care dezvoltă propriile mecanisme persecutorii. Afirmația îndoielnică cu care unii își recomandă viața drept roman este aici validată fără nici cea mai mică intenție de autoglorificare, pentru că romanul se scrie ca o serie de somații tragice și pierderi irecuperabile plasate în spațiul interstițial al unei idealizări copilărești-adolescentine, mecanism de refulare, prin care Valentina confruntă oroarea. În fond, cartea este centrată pe personalitatea deosebită a Valentinei care avea la acea dată vârsta de 14 ani, pe ceea ce autoarea numește „intensitatea prezenței în lume“. În Tărâmul morții. Europa între Hitler și Stalin, reputatul istoric Timothy Snyder realiza o documentare impresionantă în ceea ce privește victimele celui de-al Doilea Război Mondial situate cumva într-o buffer zone a conflictului, actuala Ucraină, aducând în atenție cifre înspăimântătoare, dar în același timp tot istoricul releva importanța numelui pentru o istorie, și implicit a poveștii de viață cu care se încarcă destinal un nume. Nu lipsesc statisticile în cartea Martei Caraion, împrumutate din studii istorice, vehiculate în documente oficiale, dar miza cărții ține de înțelegerea mecanismului genocidar, dar nu ca fapt de sociologie a terorii, de psihologie a maselor, ci de rapel către interioritatea profundă a membrilor familiei sale. Marta Caraion dorește să-și înțeleagă bunicii și mama, pe a cărei relatare se bazează în principal, cu alte cuvinte cartea reprezintă o încercare de a reapropiere riscantă și problematică la confiniile cu trauma, cu moștenirea de sânge, cu intimul cel mai intim, cel al experienței ororii. Cea care însă readuce în discuție oroarea este Marta Caraion, dar nu de pe pozițiile unei detașări proprii istoricului, ci de pe acelea a unei emoții puternice, a unei apartenențe directe și asumate la această istorie care se prelungește în ea și fiicele sale. Astfel că demersul ei este cumva inedit, o reconstituire cu argumentele documentaristului, a istoricului care apelează la arhivă, care scotocește după informații de sertar, și în același timp, o altă reconstituire ca un fel de psihodramă cu repunerea în situație, acea situație decisivă, destinală, care face diferența între viață și moarte, „alegerea de a se înșela“, cum o numește într-un capitol. Interogațiile se acumulează în aversă evident fără propunerea unor răspunsuri, cel mult al unui orizont de posibilitate, a unei tatonări. Iar aici Marta Caraion procedează asemenea unui hermeneut, iscodește textul pe baza reconstituirii contextului, încearcă să-și imagineze, de pildă, cum gândește o adolescentă de 14 ani perspectiva de a arde de vie împreună cu părinții ei, ceea ce s-a întâmplat când soldații români au incendiat depozitele în care-i încarceraseră claie peste grămadă pe evrei ca represalii la aruncarea în aer a comandamentului armatei române la Odessa în 1941. „La sfârșitul lui octombrie 1941, mamei mele de 14 ani, închisă într-o clădire, îi este frică să nu fie arsă de vie și eu nu știu ce simți când ți-e frică să nu arzi de viu. Construiesc tabloul acestei spaime pe baza singurei experiențe pe care o pot avea în acest sens, o experiență livrescă: aceea a tuturor lecturilor, a tuturor mărturiilor care se confundă într-o singură voce șoptind o istorisire colectivă, trenurile spre Auschwitz, Treblinka, raziile, ghetourile din Polonia și din Ucraina, Vel’d’Hiv, lagărele de exterminare, marșurile și vagoanele morții, camerele de gazare, munca forțată, copii ascunși. Din această încercare aparte de lectură se degajă o realitate imperioasă, un exces de realitate, care copleșește universul de referință comun.“ Cred că acest pasaj reflectă elocvent demersul dificil al Martei Caraion, care apelează la instanța de mediere a lecturii în sens larg documentar – de la Cartea neagră scrisă de Ilya Ehrenburg și Vasili Grosmann la cărțile Hannei Arendt și mai ales Nous autres refugiés, Jurnalul lui Mihail Sebastian și al doctorului Emil Dorian, memoriile lui Serge Moscovici, Cronica anilor risipiți, cele ale lui Aharon Appelfeld din Povestea unei vieți, pentru că istoria familiei sale nu este un decupaj, ci se raportează permanent la un tot. c artea readuce în discuție condiția precar-flotantă, rătăcitoare a evreului redevenit subiect al legilor rasiale, silit să ia act de propria identitate, să-și confrunte rostul prezenței sale în societate și în lume, să-și chestioneze evreitatea devenită „element definitoriu“: Comment peut-on être juif? Tulbură – toare interogație pe care stigmatul și posibilitatea extermi – nării o face decisivă. În fond, și aceasta este una dintre observațiile de mare finețe ale Martei Caraion, evreul nu este amenințat numai cu dispariția fizică, dar într-un fel subtil și cu una metafizică, o anihilare colectivă, o anulare de sine, o reducție, o anihilare, o aneantizare. Autoarea extrage un pasaj impresionant din memoriile lui Aharon Appelfeld privitoare la distrugerea integrală (nu asta înseamnă Holocaustul?) a unei comunități atât în substanța sa, cât și în toate detaliile, în cele mai anoste determinări ale sale care-i dau viață, care transcend morala comună și care afirmă un comment vivre ensemble, un mod de viață, suflul ei. Cartea de față relevă istoria terifiantă a unei dispariții pentru care emblematică stă figura enigmatică a străbunicului, lipsit de patrie, lipsit de orice mijloace de trai, lipsit de un mod de viață – „el este privat și colectiv emblema dispariției“ – de care nepoata lui, Valentina, își amintește printr-un singur detaliu, un mic cuțit de argint cu care întindea untul pe pâine. Acel cuțit și-l dorea pentru el copilul. Iată o istorie sădită într-un singur obiect rămas în vagul unei amintiri, o perspectivă asupra istoriei pe care-o evocă și capitolul „Traiectoria obiectelor“ și care explică, poate, și interesul științific pentru lumile refugiate în obiecte pe care studiile sale îl revendică. Cred că această carte ar trebui să stea alături de manualul de istorie al Holocaustului, pentru că istoria nu poate fi pe deplin înțeleasă dacă nu devine și o istorie de familie, istoria mea, care se scrie în timp ce respir și în care respiră toți cei care au trăit.