În 2017, Editura Humanitas publica în colecția Biblioteca italiană o se lecție din Nuvele pentru un an, în traducerea lui Mihai Banciu și Florin Chirițescu, după ce în 1989 apăruse la Editura Univers, într-o ediție mai extinsă, o altă selecție din proza scurtă a lui Luigi Pirandello, purtând același nume. Dar, opera marelui dramaturg și prozator italian Luigi Pirandello nu poate fi nicidecum rezumată la cele 312 pagini ale culegerii din 2017, ori la cele 450 ale celei din 1989. Pe de altă parte, intenția publicării în limba română a celor 15 volume (dintre care 14 antume) din cele 24 avute în vedere (dacă e să nu luăm în considerare cele 32 „nuvele extravagante“, excluse din proiectul său) este o întreprindere dificilă, o adevărată aventură editorială. Pirandello publicase din 1922 până în anul morții treisprezece dintre aceste volume la Editura Bemporad din Florența, cel de-al paisprezecelea, Berecche e la guerra, apărând în anul în care a fost recompensat cu Premiul Nobel, în 1934, la Editura Mondadori din Milano, la fel ca volumul al XV-lea, postum, Una giornata (1937), dar și ca „nuvelele extravagante“ apărute în apendice în 1938. Revenind la demersul traducerii integrale în română, câți cititori seduși de amprenta stilistică a sicilianului ar fi interesați de întreaga serie de nuvele, asumată de o editură românească și de un traducător dedicat? Să nu uităm motivația Comitetului Nobel care i-a conferit marele premiu, în acord cu ceea ce propusese savantul suedez, de a răsplăti „cea mai remarcabilă operă într-o tendință/ direcție idealistă“, pentru teatru, adică „pentru îndrăzneala și ingenioasa renaștere a artei dramatice și scenice“. Privitor la masa imensă de nuvele pirandelliene, se impune întrebarea: care sunt costurile și pierderile calculate pe o piață de carte destul de șubredă, pentru a oferi nuvelele în limba română în integralitatea și complexitatea lor, în ordinea publicării primei ediții italiene, cuprinzând o perioadă de creație de 52 de ani, între nuvela publicată în 1884 în „Gazzetta del Popolo“ și cea apărută în anul morții în „Corriere della Sera“? Cum să fie adusă în prim-plan expresia modernității forte a unui clasic în vremuri trecute prin îndoiala și incertitudinea unui postmodernism care a găsit teren fertil în literatura română?
Cu toate acestea, un asemenea demers a fost posibil. În ciuda faptului că nuvelele lui Pirandello nu s-au bucurat de ediții în alte limbi în integralitatea lor, că demersurile de recuperare, în afara amintitelor ediții prime ale celor cincisprezece volume, numără doar patru încercări în Italia, italienistul clujean Laszlo Alexandru și-a asumat traducerea lor, atacând cele 248 de texte cuprinse în cele 15 volume, iar Editura Ecou Transilvan din același oraș și-a asumat publicarea. Demersul în sine este unul important și curajos deopotrivă, dar mai mult decât necesar pentru o reflectare fidelă a operei unui clasicizat, unanim recunoscut și apreciat. E o obligație de lectură, notează traducătorul, justificând demersul, dar e mai mult de atât. Pirandello e un maestru al atmosferei, care desenează contururi ale unei civilizații cu un iz diferit, cu norme prezumtiv cunoscute, în esență doar vag configurate, dar cu o puternică influență asupra parcursului fiecărui personaj. O lume veche, împietrită la nivel factual, extrem de intensă ca reflectare interioară, este pusă la încercare de fapte cel mai adesea tragice, topite în tonurile pastel ale unei proximități cvasi-insensibile. Uneori, tragicul este anunțat sau presimțirea lui se așază ca o pâclă consistentă în pagini, alteori el declanșează o derulare care îi dă sens.
Ceva dens și catamorf, precum plumbul bacovian, ori precum alienarea și tristețea din proza introspectivă a lui Cesare Pavese, deși o precede, un presentiment suicidar devenit etichetă pavesiană, care indică precum firul de plumb sensul gravitațional, sunt elemente ale unui decor interior în care, în derulare descriptivă – compensatorie în proza scurtă în raport cu teatrul – prind viață ipostaze ale absurdului și instanțe satirizante. Dar, spre deosebire de amprenta emoțională a scriitorului din nordul Italiei, sicilianul e cerebral, se desparte rațional de certitudinile catamorfice, pe care le prezintă cu oarecare distanță, umanizează prin acțiune și nu amplifică, nu dramatizează, nu subiectivizează moartea. Există în proza scurtă pirandelliană o motivare materială a căderii, o justificare de natura substanței, lăsând în subtext, într-un joc de o sugestibilitate kafkiană, explicațiile mai adânci ale lipsei, bolii, traumei, căderii, disperării, nefericirii. Din acest amestec al sugestiei, al puterii de semnificare obținute în urma suprimării semnificantului și activării semnificaților prin atmosfera preconfigurată – sentimentul experimentării în memoria lecturii a faptelor și locurilor pe care Pirandello le construiește într-o lume cu alte norme decât cele ale actualității – se naște o literatură vie, mereu actualizată prin redesenarea interioarelor, în ciuda diferențelor consistente dintre realitatea din preajma Războiului cel Mare și cea de peste un secol, trecută prin experiențele celui de-Al Doilea Război Mondial, ale Războiului Rece și ale căderii comunismului.
Există în nuvelele pirandelliene niște zone de o densitate (tematică) remarcabilă, care funcționează ca atractori stranii și în opera sa dramatică. Acele zone sunt alimentate de experiențe de viață, de elemente de natură biografică ce motivează pe de o parte derularea factuală, în proză, pe de alta, defilarea de măști, în teatru, ambele antrenate de un flux vital pierdut de sub control, dar reflectat multiplu, în armonice distincte, dar nu radical diferite: a trăirii fără putința de control și a raționării fără putința de îndreptare. În acele zone se resimt mai acut căderea potențială, vidul, excepțional descris în chip aparent neasumat, cu detașare auctorială, dar puternic motivat prin controlul asupra unor semnificați fără semnificant. Aceasta e, probabil, amprenta stilistică pirandelliană, care nu este diferită în genuri literare diferite, ci se exprimă prin mijloace specifice. Poate de aceea, supraevaluând dramaturgia pirandelliană în detrimentul prozei – există numeroase astfel de poziții –, exprimarea auctorială plenară are de pierdut. Poate de aceea redarea în integralitatea lor a Nuvelelor pentru un an este demersul firesc de expunere a personalități creatoare a lui Luigi Pirandello.
Într-un text care explică demersul temerar al traducerii, Laszlo Alexandru este convins că, între cele 248 de texte, cel puțin 70 sunt extraordinare și enumeră, volum după volum, nuvelele care l-au convins deplin. Poate cel mai reușit ca pondere a nuvelelor remarcabile este volumul 12, Călătoria, din care enumeră aproape jumătate – acest volum, de apariție recentă (2024), necesită o aplecare specială asupra a ceea ce constituie tipicitatea scriiturii pirandelliene. Schimbările de registru, similare demascării din dramaturgie, eterogenitatea caracterială, psihologică, profesională, geografică, multitudinea de fațete și ipostaze sunt prezente în paginile volumului 12, care poate constitui eșantionul reprezentativ pentru proza scurtă a scriitorului sicilian.
Pe coperta a IV-a a cărții, Laszlo Alexandru realizează cea mai cuprinzătoare descriere a volumului,
„Volumul al doisprezecelea, Călătoria, vorbește despre tragismul vieții mărunte, oroarea printre oamenii simpli, detaliile care dezvăluie o viață întreagă, nebunia instinctelor apăsătoare, tragedia virtuții pedepsite, copilăria sugrumată, ispita vieții exotice care ucide plăcerea vieții obișnuite, sentimentele care construiesc un proiect existențial în pofida realităților, sinuciderea blocadă care conduce înapoi spre compromis, trădarea suferită în tinerețe care poate să modeleze întreaga existență, un ipohondru care se sinucide, teatrul și opera care concurează viața, căldura familiei care este răsplata vieții.“,
O trecere în revistă a unui univers ficțional rivalizând cu viața. În acest cadru se consumă, de la o distanță a detașării aparente, destine ficționale motivate de întâmplări din proximitatea biografică, în varii ipostaze ale alienării, în lipsa oricărei expresii a sensului (vieții, ori a mântuirii, ca de pildă în excelenta nuvelă Neștiutoare), inclusiv în ceea ce privește posibilitatea de definire identitară sau de opțiune, de scop (în Pasărea împăiată), ori de dorință (în Călătoria). În acest cadru, imprevizibilul vieții și aparenta predictibilitate a lecturii (excelent jucată de deja amintita și apăsătoarea premoniție care încarcă în densitate izul melancolic al derulărilor), deschid o lume alcătuită din ființe verosimile, tragice, jucând ultimul rol, al curgerii intense, de neoprit, o lume în expresia lucidă a unui maestru al iluminării esențialului, al surprinderii complexității și sensului catamorfic al vieții.
Impozante prin cantitate, dar mai ales prin calitatea și profunzimea analizei, Nuvelele pentru un an sunt pragul necesar pentru înțelegerea operei pirandelliene.