Trei poeți români din Banatul sârbesc și-au impus valoarea în literatura română de interferență organică, provenind din generații diferite, comparabile cu generațiile din istoria literaturii române postbelice. Din generația războiului s-a distins Vasko Popa (1922-1991); urmat de longevivul Adam Puslojić (1943-2022) din generația șaizecist-șaptezecistă și Ioan Flora, încorporat în gruparea optzecistă de la Filologia bucureșteană pe care a absolvit-o în anii afirmării. În cronologia literară însă Vasko (Vasile) Popa este afiliat generației șaizeciste de la noi. Prima lui carte în limba română, Câmpia neodihnei, apare în 1964 la Editura Libertatea din Panciova, urmată în 1966 de antologia Versuri (Editura Tineretului, București), în traducerea lui Nichita Stănescu. Din edițiile românești ulterioare se remarcă traducerile lui Marin Sorescu și, mai cu seamă, ale discipolului Ioan Flora: Poezii, I-II (1983), Inel ceresc (2000), Opera poetică, I-II (2003).
Traducătorul pasionat și îngrijitorul filologic al prezentei ediții Simeon Lăzăreanu alcătuiește un volum definitoriu din postumele lui V. Popa, în pofida divergențelor stilistice, preluând titlul unui volum nefinalizat Grădina de fier (Ed. Libertatea, Panciova, 2023; cu prefață de Cornel Ungureanu). Sub acest generic sunt reunite, în prima parte a antologiei, câteva cicluri fragmentare (Zvonuri, Păpușoi, Amanți, Păpușoi și păpușoi), dintre care se desprinde Cutia mică, un grupaj definitivat în timpul vieții și publicat ca atare. Prin imagistica șocantă a acestui ciclu embrionar, Vasko Popa își conturează maniera non-tradițională, cultivând analogia asimetrică, generată odinioară din retorica antitezei. În imensitatea cutiei mici încape astfel lumea întreagă: „Cutia mică crește mereu/ Și acum în ea este dulapul/ în care s-a aflat ea// Și crește crește tot crește/ Și-acum în ea este camera/ Și casa și orașul și lumea-n care ea a fost.“ Amplificând imaginea cutiei mici la nivel cosmic în alt poem: „Nu deschideți cutia mică/ Va cădea din ea bolta cerului// N-o închideți nicidecum/ Va reteza creanga veșniciei// Nu dați cu ea de pământ/ Se vor sparge în ea ouăle soarelui// N-o aruncați în aer/ Se vor rupe în ea oasele pământului“. Cred că întâlnirea bucureșteană din 1962 (Cf. fototeca acestei cărți) a lui V. Popa cu Gellu Naum, liderul Grupului suprarealist român din 1945, a fost nu doar simbolică, ci și formativă. Întrucât și poetul din Banatul sârbesc reneagă prin creația sa conformismul gândirii poetice și principiul limitării realului expus privirii.
Un spațiu poetic aparte este configurat în ciclul Frumosul târg V. Reîntregindu-și identitatea națională, V. Popa se integrează aievea în comunitatea românească a orașului dinspre graniță, Vârșeț. Astfel percepe în manieră tradițională imaginea locului în poemul Vârșețul în poveste: „Mai întâi oamenii au ridicat târgul/ Acolo sub vârful Dealului/ În caz că marea va reveni// Apoi au făcut case/ Aici în câmpia/ Numită cu un cuvânt iscoditor/ B a n a t/ Aici pământul e bun de mâncat/…/ Aici aerul este prielnic/ Pentru zbor de planoare cerești/ Și gânduri pământești.“ Pe fundalul urbei cu pondere culturală sunt proiectate portretistic figurile unor personalități istorice și bisericești. În poemul care închide grupajul, Vârșețul este văzut emblematic ca târg de versuri: „De-a lungul veacurilor/ În oraș s-au născut/ Ucenici calfe și maeștri ai versului// Poeți de-ai locului și poeți peregrini/ Au îmbrățișat orașul în versurile lor// Cititorul de poezie recunoaște/ Târgul zidit din versuri“.
Fascinat de cunoașterea universului uman în integritatea sa culturală și socială, V. Popa se dovedește, apoi, un călător neobosit pe meridianele lumii. În grupajul Poezii separate, pelerinul plecat din peisajul „Tinerei Serbii sărmane“ reconstituie din amintire priveliști și scene sociale din China anului 1980 (Cină cu prietenii chinezi ș.a.), Anglia, Franța (Întâlnire de sărbători), Franța (Memoria vântului), Argentina (Pâinea poetului), Danemarca (Chemarea osului verde), Israel (Epistola rozmarinului). Dar și din Brazilia sau Mexic, cum deducem din poemele grupate în secvența Anexă. În poemul Autodidactul libertății este evocat, cu sentimentul fraternității, momentul revoluționar din România anului 1989, prin figura emblematică televizată: „Din Bucureștiul răsculat/ În locuința mea sosi în zbor/ Imaginea tânărului luptător// Îmbrăcase drapelul// Își strecurase capul/ Prin tăietura rotundă/ Din mijlocul tricolorului// Fața lui e stema vie a țării“. În acest context afectiv, aș reține din grupajul Poezii scrise în românește unica poezie în limba română publicată în timpul vieții, Muguri, în care V. Popa experimentează ritmuri folclorice („Sufletul mi-e cuib de visuri/ Și frumoase, și rebele,/ Muguri cruzi de primăvară/ Prinse-n crugul de nuiele/…/ Visurile mele,/ Cârd de rândunele/ Sosite din stele, – / Ciripesc pe drum/ Și dispar ca și un fum“). De altă factură sunt poeziile, deși trimit spre origine, alipite spre final și scrise în limba sârbă: Tristețe bănățeană, Noapte de despărțire și (Când pornești să cutreieri câmpia).
Poetica lui Vasko Popa ilustrează în stil personal interferența artelor într-o serie fragmentară de secvențe din culegerea postumelor: Însemnări despre picturi și pictori, Mic blazon de pictori, Din însemnări despre sculptori și constructori. Sunt veritabile dedicații lirice ilustrând arta pictorilor (în primul rând) din țara natală, cum sugerează mențiunea din paranteză: „Ilustrație pentru…“ De reținut consemnarea lirică dedicată pictorului Dușan Ristić care a realizat grafica primelor patru volume ale poetului: „Pictează ca un mic dumnezeu dar rareori/ Și mai mult de plăcerea mâinii/ Decât cea a ochilor// Nu-i place să reproducă scene/ De pe cortina ce ascunde de lume/ Marele spectacol al adevărului“. În continuitatea tematică a acestor fragmente se atașează ultimul capitol Altoiul, cuprinzând Însemnări despre poezie. Micro-eseurile despre viziunea sa artistică au titluri elocvente, nutrite din întrebări interioare (sau posibile interviuri). Este invocat „ritualul poetic“ care premerge concepției ca atare (Muțenia poetului), apoi accesul poetului la Izvorul cuvintelor vii unde ajunge prin intense trăiri interioare generate prin revelație: „Fără uitare de sine nu există revelație, fără revelație nu există și nu poate exista poezia.“ În ultimă instanță, omul devine poet – mărturisește în Cuvintele frumoase – „când cuvintele și frazele de fiecare zi nu-l ajută să se exprime. În acele clipe, omul își făurește un cuvânt nou, numai al său, își izvodește o frază nouă, numai a sa.“ Vasko Popa și-a îndeplinit cu talent această menire.