Poeme de Carmen Secere
negru de fum
mi-am ars manuscrisele în
cuptorul de cărămizi
cîndva am vrut să le dau foc într-o
piață publică
dar m-am răzgîndit haosul ar fi
fost prea mare
pompieri țipete intoxicații cu
fum
oricum eroii sunt condamnați la
nefericire
și nimeni nu ar evada pentru asta
nici măcar tu nu mai auzi soarele
ci doar ploaia venind
sau altceva tu ești setea unei
cascade
în care urmează să te arunci
deși ai putea să te oprești puțin să
asculți
motoarele în doi timpi
rachetele balistice
știrile despre încălzirea globală
discuțiile despre oboseala de
război
janis joplin
sau inima
ai putea chiar să privești prin
jaluzelele venețiene
în camera mea cu vedere la est
unde fac repetiții pentru o viață
mai bună
aprinzînd un băț de chibrit:
mă vezi?
de cîte ori suflet
oprește-te o clipă și ascultă
fruntea mea este o tristețe cu
dungi
ochii mei sunt două lumini care
privesc înapoi
gura mea e o tăcere albă
mîinile mele sunt umbre
împerecheate greșit
picioarele mele sunt doi pași lipsă
și cîtă sare lasă în urmă inima mea
oprește-te o clipă și ascultă
ce frig a venit prea devreme
ce noapte s-a făcut în plină zi
iar vocea ta precum o piatră
izbindu-se de geam
ce e cu tine cîte dureri mai ai
de cîte ori pămînt și de cîte ori
aripi
poate că nimic nu există poate că
nici măcar eu
nu am fost decît un miros de lemn
proaspăt tăiat
într-un șantier de construcții
și atunci de ce mi-e dor de tine
ca unui mort de viața lui
afară
cum e lumea mă întreabă iubitul
meu
sunt mai multe mașini decît treceri
de pietoni
dar păsări albe
cîte păsări albe ai văzut
afară se trăiește după un cod
nescris
nu există milă
dacă nu ești dispus să renunți la
tot ești pierdut
afară urmărești un avion de hîrtie
care merge spre casă
și acasă oricine vrea să ajungă
afară nu este o sală de jocuri ci un
spital de nebuni
unde te strîng pantofii și bătăturile
chiar dor
cum e lumea mă întreabă iubitul
meu
prea mare îi răspund și fixez pereții
de teamă că ar putea să plece
undeva
fă-mă liniște
în afară de a prevesti furtuna
cît crezi că rezistă în ploaie un
mușuroi de furnici
nici noi nu suntem altfel
ne frîngem înainte de a fi jumătăți
ne înecăm fără să intrăm în apă
nu-mi pune întrebări
mai bine hai să prindem ploaia
și ultimul tren spre insule
să ne adoarmă ropotul apelor pe
acoperiș
și să visăm că trecem pe
dedesubtul mărilor
murdari de sare
zdrobiți de stînci
atinge-mi fruntea fă-mă liniște
apoi ascultă
toate păsările de la fereastră
care țipă în locul meu
numai tu mă știi pe de rost
numai tu cunoști frigul din rochiile
mele ude
numai tu îmi șoptești cum nimeni
altul
că n-ai mai văzut în viața ta o
femeie
care să plîngă mai frumos decît
mine
cronologie inversă
în balconul cu gratii decorative
vorbim despre eroism mai ales
noaptea
cînd vuietul motoarelor tace
umbrele dispar și noi ne simțim
cei mai singuri
însă toate acestea nu se
consemnează
nici măcar într-o notă de subsol
nici despre cum ne îngheață
sîngele în vene
nu se scrie
nici despre cît de adînc e lanul de
floarea-soarelui
în care ne-am risipit
și pentru a ține minte unde am
rămas
îmi așez rochiile de vară
în ordinea arderii și buuum
toate se întîmplă la semnalul
următor
ar trebui să păstrez totuși istoria
faptelor
și mai întîi să încep cu o victorie
abia apoi să folosesc aparatul de
sudură
Poeme de Eugen Barz
Totul stă
La televizor, unul, Heraclit spune
că totul curge,
iar pe ecran curg știrile, curge
reclama la detergent,
curg prezentatoarele cu părul lins.
Eu stau pe canapeaua cu flori
portocalii,
clipesc numai când reclamele
încetează,
în șemineu focul nu arde,
doar trosnește ca bunicul din
încheieturi,
flacăra lui e o succesiune de
diapozitive roșii,
schimbate de un spiriduș din
telecomandă.
Între cadre nimic: mă uit pe geam,
râul nu curge,
mut televizorul pe Discovery,
acolo niște molecule se bâlbâie pe
un drum
ce mimează mersul.
Îmi amintesc că odată am vrut să
intru a doua oară în acest râu,
am călcat în apa cu spumă de
săpun,
de fapt, nu fusese prima oară, nici
râu nu era,
numai o broască ce alerga în
lighian după o țestoasă.
Broasca era din plastic, țestoasa
din porțelan
cu o fisură mică în carapace
și fiecare pas se făcea o cameră
închisă,
iar între camere, praful.
Număr camerele cu degetul,
la televizor cineva spune
că ne e frică de infinit,
dovadă că pe holurile blocului,
neoanele pâlpâie agitate în
amiaza mare.
Altcineva a adus vorba de o
săgeată
cu ciocul lipit de magnetul de pe
frigider.
Zboară? Întreabă altul?
Nu, zic eu de pe canapea: se
preface,
mișcarea e o poveste de adormit
adulții.
E hamsterul care fuge în roată
și adoarme alergând,
că altfel planeta se oprește,
și o să-i auzim ticăitul pereților.
Disperat Heraclit țipă-n televizor:
Panta rhei!
Iar eu țip sigur pe mine: totul stă.
Noroc că ceilalți din casă au
adormit,
doar radioul bolborosește în visele
lor.
Scufundătorului din Delos
Pe țărmul unde vântul poartă
cuvinte de piatră
am stat cu toiagul sprijinit de
soare,
privind adâncurile pe care ochiul
nu le cuprinde,
în hăul nemărginit, unde freamătă
tainele.
Ce am zărit e lumină limpede,
arzătoare,
dar ceea ce stă ascuns e plin de
putere.
Sub valuri dorm gânduri ce nici
zeii nu le cutează,
ci numai cufundătorul din Delos le
poate atinge.
Cu pieptul tare ca stânca, cu
ochiul ascuțit de dorință,
el străpunge vălul apelor, spintecă
cețurile lumii,
aduce la suprafață perla celor
neînțelese
și ne-o așază la picioare, ca prinos
pentru curaj.
Dar eu, eu nu-s domn peste taina
adâncului
și îndrăznesc s-o laud doar pe cât
lumina mă poartă,
căci în fiecare lucru nevăzut arde o
flacără tăcută
ce mistuie pe acela ce cutează fără
chemare.
Modernitate
Din fiecare ruină un ochi ne
privește,
un ochi fără pleoape,
care a învățat să urască lumina.
Ne-am întors de la altarul
unde-am depus strigătul, cartea,
sângele
și am aprins tămâia filozofiei,
să ne certăm.
Spiritul nostru, acest schelet de
sticlă,
se cutremură sub hainele muzelor,
simte că nu vom mai fi niciodată
inocenți.
O vioară atârnă într-un copac
țipă, iar noi cei care ne credem vii,
îi ascultăm urletul
ca pe o lecție de estetică.
Pe malul râului viitor,
copiii își învață primele cuvinte
dintr-un manual al crimelor de
demult.
Noi cei cu chipuri vopsite le
zâmbim.
Poem cu om-cosmos
În fiecare seară cosmosul se pune
la mine în somn
ca o pisică pe acoperișul vecinului,
eu rămân treaz și mă gândesc
că poate sunt singurul lucru stricat
din universul acesta care
funcționează perfect,
ca o cană de lut plină de miracole.
Sufletul meu merge prin galaxii
în papuci de pâslă,
să nu trezească planetele
iar eu cred că stelele
sunt doar sâmburii gândurilor
pe care Dumnezeu nu i-a scuipat
încă.
Și-atunci îmi iau inima în dinți,
o pun într-un pahar cu apă,
și-o las pe pervaz, să încolțească,
pentru că nu vreau ca viața mea să
fie o întâmplare,
dar poate e,
ca o haină căzută
într-un dulap sferic,
făcut de un tâmplar
care fără să vrea
a inventat infinitul