Cele două texte au un singur element comun: faptul că au fost scrise de Kadare în luna februarie 1990, cu câteva luni înainte ca scriitorul să părăsească definitiv (după cum credea el însuşi) Albania comunistă. Ambele proze au apărut în volumul Opere, editat de Fayard, în cadrul seriei Kadare, în 1996. Dacă prima proză reia de zeci de ori, cinematografic, scena uciderii regelui Agamemnon, la întoarcerea sa acasă, de către propria soţie, în povestirea despre tunelurile subterane din N., Kadare se reîntoarce în oraşul copilăriri sale, Gjirokastra, oraş despre care va scrie în majoritatea operelor sale. N. este, de fapt, Gjirokstra copilăriei sale, cu străduţele ei înguste şi povârnite şi cu casele aşezate balcanic, unele deasupra altora, cu personajele ei pitoreşti şi, mai ales, cu legendele ei unice
Înainte de baie
Se apropie de cada cu apă fierbinte, clipi din ochi de fericire (de câte ori nu visase la această clipă în cortul rece de campanie!) și, în momentul în care își strecură primul picior în apă, se întoarse către soția care-i venea în urmă. Ea mai avea încă pe chip zâmbetul acela prefăcut, dar, mai mult decât zâmbetul, îi atrase atenția sclipirea metalică a ceva ce fulgera printre faldurile ștergarului, ceva ce soția ținea în mână. Deși trupul lui își continuă mișcarea și el intră în baie, curiozitatea îl împinse totuși să întoarcă privirea pentru a vedea ce este obiectul acela metalic. (Poate că, în intervalul absenței lui, fuseseră inventate instrumente noi de spălat.) În clipa aceea, își surprinse soția aproape deasupra lui, cu ștergarul desfăcut, aruncându-l peste el. (Ce naiba face, reuși să-și spună, unde s-a mai văzut să folosești prosopul înainte și nu după baie), și, o clipă mai apoi, înainte de a-și spune îngrozit că ștergarul acela seamănă mai mult cu o plasă, simți cum brațele i se încurcă în el, iar în aceeași clipă zări securea în mâna femeii. Durerea din partea dreaptă a gâtului și primul șuvoi de sânge i se părură că se petrec în același timp, odată cu strigătul „m-au ucis!”, care i se păru urlat de altcineva.
Se trezi din nou în afara căzii, ca pentru a-și îndrepta greșeala, și, la fel ca mai-nainte, își băgă un picior în apă, zări apoi femeia venind în urma lui, sclipirea securii printre falduri, și, cu toate acestea nu reuși să reacționeze, ba chiar, fără a sesiza pericolul ca ștergarul să se transforme în plasă și să-i încurce mâinile, simți prima lovitură și văzu sângele înroșind apa.
Acum se găsea iarăși în afara căzii, ca pentru a-și repara prima greșeală, dar, de data aceasta la ralanti, ca omul care vrea să rezolve cu calm o mică încurcătură. Se apropie de cadă, aburul din ea dând contururi imprecise lucrurilor, și clipi din ochi fericit. (O, de câte ori nu visase el cada aceea în cortul rece de campanie, când, nespălat și cu mare grabă, se iubea cu prizonierele.) În clipa în care își strecură piciorul în apă, întoarse privirea spre soție, ca pentru a se asigura că clipele fericite erau aproape. Ea avea încă pe chip același zâmbet ușor forțat, ca o mască pusă la iuțeală, dar, mai mult decât zâmbetul, îi atrase atenția sclipirea metalică a ceva ce strălucea stins în pânza pe care femeia o ținea în mână. Totuși, gândul îi zbură la momentele de iubire care vor urma imediat, așa încât obiectul de metal i se păru că e, sau ar fi vrut să-i pară, una dintre surprizele ei, una dintre surprizele minunate pe care i le făcea de obicei când se întorcea după o absență îndelungată… În momentul acela își zări soția deasupra lui, și pânza devenită plasă, și simți cum mâinile îi sunt blocate, și securea, și lovitura, și șuvoiul de sânge, și strigătul „m-au ucis!”, urmate rapid una după alta, suprapunându-se, până când se trezi din nou afară din cadă, pășind într-acolo, și soția venind în urma lui cu prosopul în mână, iar de data aceasta amestecate toate cu amintirea campaniei, cu masca zâmbetului ei, cu sclipirea toporului în clipa în care intra în cadă, momente care se încălecau cu iuțeala fulgerului, pentru a lăsa să se petreacă în liniște ceea ce avea să urmeze. Înainte de a o vedea pe ea, îi zări umbra pe apă, după care, văzând-o desfăcând plasa, se pregăti să-i spună: draga mea, ce e cu această nouă invenție, dar asta se petrecea chiar în clipa în care prosopul i s-a părut a fi altceva, cu câteva noduri în plus, ceva ca o rețea, precum aripile unui liliac, și cădea încet peste el și, cu cât era mai aproape, cu atât mai mult semăna cu o plasă, și i se păru că brațele îi amorțesc la atingerea ei, ba chiar, înainte de lovitura de secure, își spuse „s-a terminat”, iar de la acest gând până la stacojiul sângelui din apă i se păru că timpul se dilată la nesfârșit.
El se afla din nou afară din cadă și pornea spre ea, la fel ca-n alte milioane de dăți, pentru a retrăi în ritmuri diferite ultimele clipe, în total douăzeci și două de secunde din viața lui. Acesta a fost calvarul lui Agamemnon Atreu, ucis de propria sa soție, în prima zi după întoarcerea din campania Troiei, la ora treisprezece și douăzeci de minute, în data de treizeci și unu martie, anul 1199 înainte de Hristos.
Tirana, 23 februarie 1990
Tunelurile subterane
Ce-mi puteți spune despre zvonurile apărute privind tunelurile subterane din N.? Firește că ați auzit. De o săptămână nu se vorbește decât despre ele, nu-i așa? Credeți că asta are vreo logică, adică există ceva concret sau e ceva inexplicabil, cu alte cuvinte, misterios, ca să folosesc un termen destul de depășit.
Tuneluri subterane? Hm. Sigur că am auzit. Nu există nimeni care să spună că n-ar ști. Cât despre cauze, acestea îmi par mai curând inexplicabile. Pe scurt, am să folosesc același cuvânt pe care l-ați folosit și dumneavoastră, misterioase.
S-a mai vorbit și altă dată despre ele?
Aș putea spune că da… Mama mea, de exemplu, mi-a povestit. Și bunica, auzind poate de la maică-sa.
Care va să zică, este un zvon care se răspândește din când în când. În mod ciclic, ca să folosesc un termen la modă. Tocmai pentru asta, voiam să vă întreb: credeți că zvonul apare de la sine sau este condiționat de anumite motive, ca de pildă nevoia de a te ascunde, în perioade de teroare sau în condiții în care oamenii creează secte secrete, societăți masonice sau altele de aceeași natură?
Hm. N-aș putea să spun. Ultima dată, de exemplu, când a reapărut zvonul despre ele, în urmă cu douăzeci de ani, dacă nu greșesc, orașul nostru era mai liniștit, ca să nu spun mai adormit ca oricând. Și uite, în amorțeala asta el a apărut pe neașteptate…
Ziaristul, cu degetele amorțite de frig, ceea ce dădea mișcărilor mâinii un soi de solemnitate, răsfoia însemnările adunate în săptămâna aceea monotonă în micul oraș provincial. Un orășel șocat. Așa gândea să-și intituleze articolul, în vreme ce-și spunea: O, Doamne, chiar și așa este la fel de plicticos.
Din singura fereastră a camerei se vedeau luminițele palide care clipeau searbăd pe stradă. Își abandonă însemnările ca să-și aprindă o țigară, pe care o stinse repede pentru a-și consulta din nou notițele. Erau acolo tot felul de amănunte extrase de la muzeul orășelului, din arhiva bibliotecii, fragmente din vechi ziare, interviuri cu localnici de vârste și cu meserii diferite. Din toate reieșea cam același lucru: că psihoza despre tunelurile subterane nu se explică și nici nu e legată de împrejurări concrete.
Ziaristul simțise că viitorul lui la gazetă depinde de articolul acesta și că deplasarea la N. era ultima șansă pe care i-o dădea redactorul șef, după câteva eșecuri. Gândul că poate nu va reuși nici de data aceasta îl făcea încă de pe acum să urle de furie.
Din toate informațiile reieșea că în acest oraș (se reținea cu greu să nu scrie „în acest oraș blestemat”), zvonul despre tunelurile subterane apărea din când în când pe nepusă masă. Producea, după cum s-ar părea, un soi de cutremur interior în mintea oamenilor, o dorință de reconstrucție pentru a schimba ceva în oraș, pentru a înlocui străzile de acum cu altele, cețoase și incerte. Pe scurt, pentru a crea o nouă urbanistică, paralelă.
Cum se năștea asta, ce o producea, ce o transforma într-o psihoză comună era greu de explicat.
Visul pentru un metrou? Scrisese și subliniase în câteva rânduri această frază și, oricât de ilogică îi părea, îi venea greu să renunțe la ea. Orașul avea mai puțin de douăzeci de mii de locuitori și, oricât de rele și de înguste erau străzile, erau suficiente pentru a suporta toate deplasările locuitorilor, chiar și în cele mai alarmante situații, cum ar fi, de exemplu, răzmerițele, fuga în panică din centru sau năvala spre centru, ba chiar și mai rău, în posibilele cazuri de beție sau nebunie colectivă, deci în condiții în care se putea imagina o mișcare dezordonată a lor (goana cu mâinile pe sus, datul înapoi ca racul, alergarea cu privirea în jos etc.).
Ideea cu metroul, oricât i-ar fi părut de atrăgătoare, nu stătea în picioare. Însuși faptul că cronica psihozei tunelurilor subterane din N. era mai veche decât toate metrourile din lume, anula această variantă.
Se ridică și se apropie de fereastră. Prin geamuri venea frigul amar al orașului, cu care lui i se părea că nu poate avea decât o relație ostilă. Blestematule, izbucni într-un târziu, nu-ți sunt de ajuns străzile astea strâmbe, pe care poți să-ți rupi gâtul, că uite, acum ai inventat și niște tuneluri subterane.
Păreai un oraș liniștit, continuă să argumenteze în sinea sa, dar toate aceste variante despre catacombe nu arată decât pasiuni subterane, secte, comploturi. Iar oamenii de asta merg ca buimaci pe stradă, pentru că o parte a gândurilor lor se află sub pământ.
Se înnoptase de mult, iar căutările prin tunelurile subterane începuseră cu siguranță. Zeci de locuitori din N., cu ochii holbați de curiozitate și lăcomie, ținând în mână felinare și făclii, coborau prin pivnițe părăsite, ciocăneau pereții, zgâriau zugrăveala căutând intrările secrete ale tunelurilor, mascate cu grijă. Nici ei nu știau ce caută: monede de aur, cadavre misterioase sau cruci străvechi. Ziaristul era convins că pasiunea pentru căutarea tunelurilor subterane le întrecea pe toate celelalte.
Se spunea că unul dintre tuneluri lega casa Shtinilor cu cea a Giulailor. Erau unii care susțineau că există un tunel secret care se prelungește până sub abatorul orașului, pentru a ieși apoi în cartierul de lângă cetate. Alții vorbeau despre tunelul care pleca de sub casa Shameților și a Hankonaților până la biserica veche și de acolo la Piața cu Lanțuri și probabil mai departe.
Cu două zile în urmă, făcuse o hartă simplificată a orașului, unde posibilele tuneluri subpământene le notase cu o linie roșie întreruptă. În dimineața aceea încercase să facă o a doua hartă, tot cu catacombele imaginare, de data aceasta istorice, adică presupuse cu douăzeci de ani în urmă. Comparând cele două hărți (vechile tuneluri erau însemnate cu linii albastre), încercă să găsească o legătură între ele. Uneori i se părea că există o legătură, chiar foarte clară, după care era convins că aceste asemănări erau rodul unor coincidențe.
În notele lui erau unele mărturii despre primele fapte care marcau începutul psihozei. Prima dată, cu douăzeci de ani în urmă, se bănuise că dispariția unei mirese din Mezinate fusese motivul întregii nebunii. Căutaseră corpul femeii în cisterna de piatră din curtea familiei (primul loc în care te puteai gândi că s-ar afla trupul unei mirese înecate), și, deși cisterna fusese golită complet, nu fusese găsită nicio urmă a ei, ceea ce a dat curs altui zvon: că femeia fugise de acasă printr-un asemenea tunel. Chiar și înainte de aceasta, în cele mai vechi mărturii, se spunea că la baza legendei stă un vis sau un delir. Le-ar fi apărut unora în vis Sfântul Kozma, spuneau, care le-ar fi spus că în acel loc, între Podul-cu-un-arc și Ulița Nebunilor s-ar afla o icoană de aur, ascunsă acolo din vremea persecuțiilor creștine. Dar toate acestea erau îndoielnice.
Privirea jurnalistului nu se dezlipea de pe linia roșie întreruptă care lega casa Hankonaților de cea a Shameților. Majoritatea celor întrebați căzuseră de acord că motivul ultimei resuscitări a psihozei a fost delirul bătrânei Miriam din familia Hankonaților. Pe patul de moarte, înainte de a-și da sufletul, ea ar fi spus: „Mergeți să deschideți drumul subteran spre Shameți. Goliți-l de apă, atenție la gropi. Ați pregătit felinarul? Ușa e în dreapta scurgerii cisternei. E acoperită cu un strat subțire de var.“
Imediat după înmormântare au căutat într-adevăr intrarea (ziaristul văzuse cu ochii lui peretele decojit), dar nu au găsit nicio urmă de ușă sau de tunel.
Jurnalistul se interesase de bătrâna Miriam, dar din dovezi nu reieșea că ar fi suferit vreodată de tulburări mentale sau șocuri produse de vreo nenorocire. Dimpotrivă, avea renumele de a fi fost una dintre femeile cele mai frumoase și mai fericite din vechea familie a Hankonaților. După cum a murit, înconjurată de copii și nepoți, doborâtă de o boală venită tot astfel, în liniște, de parcă era mai mult oboseală decât boală, mulți oameni, văzând-o frumoasă și fardată în sicriu, cu binoclul pus într-un colț (o, Doamne, ce-o să vadă cu el în negrul mormânt, suspinase bătrâna Shano), mulți oameni, așadar, privind-o pentru ultima oară, au șoptit: ferice de ea!
Numai că, imediat după înmormântare, în pivnițele caselor a început vânzoleala. Și, odată cu primele lovituri de ciocan, oamenii și-au zis: ce însemnă vorbele alea pe care ni le-ai spus, Miriam?
Ziaristul se ridică și începu să străbată camera în sus și-n jos. Înainte de a rosti „nu!” cu voce tare, își spusese „nu!“ de multe ori în gând, așa cum vorbele au un efect mult mai puternic.
Nu, își zise în cele din urmă și se apucă să-și caute pachetul cu țigări. Treaba asta n-avea cum să fie atât de simplă.
Dacă imediat după sosirea în N. își spusese: o, Doamne, să treacă astea două-trei zile de serviciu, apoi să plec unde-oi vedea cu ochii, acum nici nu se mai gândea la plecare. Nu mai răspundea la telegramele din redacție, ba chiar le arunca la coș fără să le citească. Atât de mult era absorbit de cercetarea pe care o făcea, încât era convins că, dacă le va povesti și celorlalți, îl vor ierta pentru orice.
Orașul N. era plin de arhive familiale, din care o parte erau scrise cu un alfabet secret folosit de regulă de toate familiile vechi. În ele se aflau tot felul de documente, corespondență, mărturii judiciare, cópii de testament sau cronici ale principalelor evenimente de familie.
Își începuse cercetările tocmai din arhivele Hankonaților și Shameților. Pentru a reuși să le răsfoiască a trebuit să pună în joc multă energie, lingușeli și promisiuni cât nu folosise nici la prima lui logodnă, cea mai dificilă. Apoi a vrut ca însemnările făcute să le compare cu zvonurile care circulaseră în oraș despre aceste două familii. Lucru destul de ușor de făcut, pentru că aproape toate vechile case din N. au avut o mulțime de povești comune unele cu altele, mai lungi sau mai scurte. Așa încât nu i-a fost greu ca cele două scrisori din arhiva Hankonaților, în care se vorbea vag despre familia Shamet, mărturii pe care un ochi mai superficial le-ar fi ignorat sau cel puțin l-ar fi considerat neimportante, deci nu i-a fost greu ca, din comparația celor două scrisori care făceau aluzie la un zvon răspândit cu multă vreme în urmă despre o posibilă încuscrire între cele două familii, să ajungă la concluzia că o căsătorie fusese pusă într-adevăr la cale, dar la care se renunțase mai apoi, după ce Hankonații aflaseră despre o boală transmisibilă care exista în familia Shamet. Dar cea mai importantă descoperire a jurnalistului fusese o altă scrisoare, de data aceasta a Shameților, în care se spunea: „Cât despre H., treaba aceea e deja încheiată acum și este într-adevăr păcat, pentru că cei doi se plăceau unul pe altul, mai ales fata, conform informațiilor noastre.“
Din ultima scrisoare reieșeau date noi, prima, că „mai ales fata” îl plăcea pe ginere și, a doua, că fata venea din familia Hankonaților.
Primul gând al ziaristului a fost că aici nu fusese vorba despre o încuscrire, ci despre o poveste de dragoste. Altfel, cum fusese posibil ca tinerii să se placă și, „mai ales”, ca fata să-l placă pe băiat?
Relația celor doi a fost amestecată rapid, cu pasiune, în mod inevitabil, cu tunelurile subterane, în care cei doi se întâlneau. Și-i imagina căutându-se prin beznă, cu lampa în mână, călcând în băltoace negre, sărind peste gropi, adânc sub pământ…
Alergă din nou la cisternă, dar acolo nu erau decât pereții, cu tencuiala zgâriată de curioși, reci, duri, simbolul unei piedici de netrecut, al neputinței și izolării.
Ginerele în discuție, un bărbat arătos, cu „cizme lustruite-oglindă” (se lumina strada când trecea el, conform unora), murise de mult. N-a existat nici o altă femeie în viața lui.
Ziaristul petrecea zile întregi la cârciumă, mai mult pentru a intra în atmosfera locului, decât pentru a afla ceva nou. Într-o zi, zâmbind subțire, urmărea o discuție despre cuvântul „randevu”. Câțiva spuneau că ar fi un cuvânt nou, în vreme ce măcelarul Hill susținea că acest cuvânt fusese adus acum douăzeci de ani cu avionul. Vă amintiți când s-a deschis aeroportul? explica el. Chiar cu prima cursă a venit o femeie. S-a zvonit că „avea un randevu”. La început nimeni nu știa ce însemnă, dar vorba asta s-a răspândit pe urmă așa de mult, că până și hamalii țigani, când le comandai cărbune, te întrebau: unde avem randevu, domnule?
Ziaristul s-a întors la hotel cu același zâmbet subțire pe față. S-a trântit pe pat, a scos carnetul și a început să noteze: „Rezolvarea enigmei tunelurilor subterane.“ A rămas apoi multă vreme pe gânduri înainte de a continua. Avea să scrie că la originea apariției ultimei psihoze din jurul tunelurilor subterane din N. fusese o poveste de iubire. Urma să explice cum bătrâna Miriam H., în ultimul moment dinaintea morții, bâiguise ceva despre tunelul subteran la care visase toată viața și care avea s-o ducă la singurul om pe care-l iubise cu adevărat. În realitate, acest tunel, la fel ca multe altele din lumea asta, fusese doar în imaginația ei.
Ziaristul luă de multe ori pixul și-l lăsă de tot atâtea ori. În final, anulă cu o cruce titlul și închise carnetul. O pornire intimă îl făcu să-și spună că poate e mai bine să onoreze acest pact străvechi. Băgă carnetul în geantă, ca pentru a-și întări hotărârea. Gândul că secretul tunelului subteran al moartei va rămâne nedescoperit îi dădu, spre uimirea lui, o imensă liniște.
Tirana, februarie 1990
Traducerea în limba română de Marius Dobrescu