În recentul său volum, 9 din 10 să plouă, Adrian Bodnaru readuce, în poezia sa, acel aer de ambiguitate semantică și expresivă, întrerupt doar de o efervescență onirică sau joculară, care îi definesc stilul și viziunea. Realul obișnuit este, la tot pasul, deturnat și reasamblat conform unor strategii poetice care trădează parcă un spirit de frondă îndreptat împotriva topicii enunțiative sau a normelor ortoepice. Marcel Tolcea afirmă, pe coperta a patra, că poetul practică ,,o asceză tot mai rară în literatura română, aceea de a se așeza în interiorul cuvintelor“. Cuvintele, astfel, ajung să exprime inexprimabilul, topind uneori chiar și coerența imaginativă a poemului, prilejuind o accelerare a simțurilor, a priveliștilor sau a situațiilor, în versuri alerte și, pe alocuri, săltărețe. Poetul angajează aceste elemente într-un periplu vizual-dinamic, ce scurtcircuitează existența concretă și cea senzorială. Însă, la un moment dat, gravitatea își ascute tăișurile, căci, după cum se declară poetul într-unul din texte, el și cei apropiați lui sunt „campioni la aruncarea riscului“. Însă, remodelarea ludică a realității cotidiene se realizează într-un limbaj care își autogenerează, în mod firesc, această ambiguitate destul de expresivă. De aici decurg o serie de circumstanțe de-un insolit plastic – anticorpii zilei în fața apusului sunt zorii: „Și ziua de azi/ a făcut risipă/ de zori și mult caz/ că ar mai fi clipă –/ că nu s-a atins/ (chiar dacă s-a spus/ c-aseară a nins)/ de ea un apus“; fragilitatea existenței unui fluture este subtil înfățișată într-o scurtă șaradă parabolică, de-o expresivitate vivantă: „Azi, fluturele meu/ de pe mână/ se-aruncă-n floare/ ca-ntr-o fântână –/ nu vrea să prindă/ ziua ce-i scutură/ vremea de tot,/ fiindcă e flutură.“ Uneori, ai senzația că notațiile se derulează într-un soi de transă, fie sapiențială, fie imagistică, fie deturnând logica sau coerența, fie mizând pe o sensibilitate ascunsă dincolo de o ușoară bravadă/cavalcadă ironică. Visul devine laitmotivul spațiului domestic. El va face parte din recuzita unei fantezii cu veleități sapiențiale. Astfel, topografia onirică ne oferă priveliști cu un caracter teatral, atunci când ,,pentru visele tale… ești culisele“; în altă parte, dăm de „visele libere“ sau de cele care dețin ,,viețile de-apoi“ și care, precum îngerii căzuți în dizgrație, sunt la cheremul unei instanțe supraonirice, care le transformă într-un ,,stol de..căderi în gol“. Anumite vise își revarsă preaplinul de candoare fantezistă în situații în care nota de realism glisează înspre un suprarealism cinematic: ,,N-ai visa c-aduc din Pisa/ pământ blocurilor viza-/vi unul de celălalt,/ unde se făcea în alt/ vis al tău că stăm ca două/ vieți, din zece, la opt-nouă,/ să nu ne mai tragă sforile/ rufelor numai ninsorile?“ Precum un stup social, plin de un pitoresc de-a dreptul picaresc, blocul se lasă impregnat de trăsăturile pestrițe ale propriilor săi locuitori. De aceea, ,,se vede vară-/iarnă că-i ninge pe dinafară./ Faptul serii în el e ca laptele/ și nu gri, cum de fapt ne sunt faptele“. Locatarii fac parte dintr-o ,,mare scară de bloc“, unde ,,tot un cer-etajul“, iar faptele obișnuite capătă o valoare simbolică, întrucât ,,dacă ne arde cămașa un semn/ știm că e din umerașul de lemn,/ și de aceea ne călcăm cu fierul/ cu abur geamurile, vremea, cerul“. Prozaicul își cere și el dreptul la existență, căci, ,,aici, în blocuri, suntem din capul vidia până-n tablou dependenți de social media“. Spiritul ludic întreține, de asemenea, un climat bonom, necesar epurării oricăror sentimente sau trăiri apăsătoare, oricărui puseu de rigiditate cotidiană sau domestică ce ar putea reverbera în jur, perturbând acel echilibru între jovialitate și gravitate: ,,Blocul meu de veci/ e bloc la ghiveci –/ numai uneori,/ cu pământ de flori / cu soț, îngropându-l/ parcă-i schimb pământul.“ Pe plan sentimental, blocul „e, în orice relație/ ce scârțâie ușor-plin de grație“, însă, dintr-un spirit de altruism inefabil, tot el găzduiește ,,fulgii fără adăpost“, iar ,,priveliștea din balcon/ e un mic suvenir de beton“. Dinamica acestor fulgurante descrieri spațio-temporale fructifică o atmosferă caldă, candidă, în care apar situații neprevăzute, caricaturale, pline de quiproquo-uri. Adrian Bodnaru a demonstrat, încă o dată, că știe să practice și o ironie care să devină ,,veselia gândirii“ (Anatole France), dar și să preschimbe banalitatea, fie ea una încorsetată în anostul cotidian, într-un spectacol lingvistic și afectiv, de mai bună calitate.