Poet și deopotrivă prozator apreciat, Adrian Alui Gheorghe scrie, în Povestea elefantului care trăia într-o nucă, o nouă parabolă despre destinul uman (după Laika, 2014, ori Zugzwang sau Strada cu o singură ieșire, 2018), apelând la câteva vehicule naratologice cunoscute – trenul, preluat cumva de la Florina Ilis, care imagina în Cruciada copiilor (2005) un tren de vacanță aflat sub controlul exclusiv al copiilor, veche utopie à la Golding, cu inserții julesverniene – și miliardarul excentric, personaj decupat din materialul din care Gabriel Chifu a construit tipul de personaj excentric în romane precum Ploaia de trei sute de zile (2017) sau În drum spre Ikaria (2020).
Cu certe reverberații poetice, mai ales atunci când mixează noile tehnologii (conversația de pe rețelele sociale, biblioteca pe i-pad) și alte fenomene caracteristice societății de consum, precum teleshoppingul și mica inutilitate a acestei lumi cu obiecte (imposibile) de vânzare, romanul ajunge la un amalgam în cheie urmuziană, excelentă descriere a realității curente; de pildă, printre lucrurile pe care le vinde personajul principal și legăturile dintre acestea: uscător de păr cu ionizare, plus, gratis, o cremă de călcâie; la trei bucăți cumpărate – o mănușă pentru periat animalele de companie. Plus umbrela „care rezistă la vânt“, la care se adaugă „zgarda de piele pentru cățelușa preferată“, într-un șir indeterminat.
Cam așa se simte și Edgard Teodorof, un „asistent de vânzări“ la telefoane, care se suie în trenul mai mult sau mai puțin greșit, asistând prin urmare la experimentul unui mogul autohton – acela de a bombarda cu „timp greu“ un tren (este formularea lui Iulius Berca, miliardarul). Plecând din Gara de Nord, trenul pare că se deplasează în continuumul timp-spațiu, construindu-și singur linia și terasamentul, ce și dispar după ce vehiculul trece; este văzut, intermitent, în diferite locuri din Europa – inclusiv Islanda, iar mărturiile se aglomerează, apar probe că acest tren circulă de fapt prin toată lumea, chiar în diferite spații și timpuri.
Edgard, „un mărunt manevrant de lucruri inutile, la o firmă care vindea iluzia prosperității și confortului“, este destul de puțin pregătit pentru lumea în care trăiește; meditează și ascultă diferite teorii despre ce înseamnă „a i se termina timpul“, identifică astfel de „patologii“ ale oamenilor care nu mai au timp – și se trezește în trenul-experiment, la început fără a fi conștient de alegerea făcută și încercând astfel să evadeze din trenul fabulos – fără succes.
După ce a conturat o lume verosimilă, cu multe tipuri sociale recognosci bile, precum vedeta de televiziune ce citește de pe prompter, șeful de birou cu ticurile sale, miliardarul din topul Forbes, cu o avere misterios agonisită, cuplul monden ș.a., autorul rupe practic romanul pentru a-l proiecta într-o lume de basm, imposibil de localizat („în lumea din care vii tu, în care am fost atâta vreme și eu, nu cred că oamenii trăiesc, cred că mai mult sunt trăiți“ – afirmă un personaj „de la granița“ dintre lumi), cu personaje și gesturi ce par ritualice – în orice caz ele nu se mai supun principiului verosimilității.
Cu atât mai mare este discrepanța dintre cele două lumi, una reală și supusă vanității, alta ce se ghidează după alte principii, după cum ni se sugerează, din moment de Adrian Alui Gheorghe își alege ca mize referențiale pentru prima dintre aceste lumi unele elemente ce datează, de la rubrica de horoscop prezentată la televizor – adevărată isterie a anilor 1990 – la cariere făcute în anturajul de consum al lui Silvio Berlusconi, fost premier al Italiei și nabab universal (decedat în 2023 și ieșit din „afaceri“ cu mai mulți ani înainte). Alegerea acestui tip de referințe are mai multe implicații – de la vârsta publicului căruia i se adresează, la construirea mentală a unui personaj care nu mai poate evolua și are exclusiv acest fel de repere cronologice. Aș adăuga și felul în care Edgard Teodorof se raportează la literatură – poartă o bibliotecă întreagă pe o tabletă și citește în mod eclectic diferiți clasici – de la Saint-Exupéry la Platon (autori care și figurează în calitate de „gardieni“ ai romanului prin mottouri) – dar și autori „de consum“, cândva, poate tot prin anii 1990 foarte la modă, așa cum era filozoful Pascal Bruckner și romanul său insistent citat aici, Luni de fiere.
Misterul noii lumi în care ajunge sau cel puțin tinde să ajungă personajul principal se lămurește treptat, poate și prin intermediul unor parabole – este marea călătorie, pe care fiecare om este dator să o facă, la un moment dat, o adevărată ieșire din timp, care ține de felul în care este percepută lumea din care se iese. Cea mai clară sugestie – paradoxul titlului, explicat de mai multe ori, inclusiv prin versuri, despre posibilitățile ființei umane și orizontul în care alege să trăiască.
În exprimarea acestei povești de tip sapiențal, ușor demodată în termenii pe care i-am menționat, Adrian Alui Gheorghe apelează și la o referință de autoritate: dacă romanul începea cu motourile din autorul Micului Prinț, respectiv al dialogului Timaios – el este practic încheiat cu prezentarea realizată de Radu Paraschivescu de pe coperta a IV-a, cunoscutul autor de paradoxuri, deopotrivă romancier.
Astfel, căutând să regleze anumite moduri de exprimare, Adrian Alui Gheorghe surprinde o serie de defazaje cu un ochi perspicace, atent la ambitusuri sociale – dar este, în același timp, și surprins de acestea.