Pentru cititorul de poezie rămas la nivelul manualului școlar sau la poeticile lui Nichita Stănescu, Marin Sorescu ori chiar ale poeților Generației 1980, întîlnirea cu poezia generației foarte tinere poate fi deconcertantă. Apare o nouă mitologie a omului contemporan determinată de influențele digitale, de identitatea virtuală, de transumanism și de perspectiva unui viitor extrem de dinamic, versatil. Iar graba de a trăi prezentul, clipa prezentă, pare să ne situeze în postura paradoxală de a trăi deja și viitorul, cu o fervoare greu de domolit. Dar, dincolo de acest strat de conveniențe lexicale, psihologice, morale, poezia exprimă aceleași neliniști dintotdeauna, dar o face printr-un filtru urban, ironic sau minimalist. În loc ca poetul să contemple natura, contemplă ecranul telefonului sau singurătatea dintr-un apartament de bloc. În loc de iubirea idealizată, apare dorul după o relație consumată într-un chat efemer. Chiar și tristețea romantică persistă, dar este exprimată printr-un limbaj marcat de anxietate, alienare sau depresie modernă. Aceste considerații îmi vin după lectura unui remarcabil volum de poezie, Regatul disfuncției, semnat de Sorina Rîndașu (n. 2003). Poezia Sorinei Rîndașu lasă o impresie de așteptare tensionată, de neliniște urbană, dar și o formă resemnată de iubire tăcută, trăită într-un spațiu marginal, rece și lipsit de confort. Atmosfera este cenușie, dominată de detalii banale, dar toate acestea capătă un rol simbolic – devin indicii ale unei vieți trăite pe muchia dintre invizibilitate și supraviețuire afectivă. Îndrăgostiții nu mai așteaptă miracole, în tăcere și frig, își oferă unul altuia o formă discretă de căldură ca doi oameni triști izolați într-un oraș indiferent. Indiferența celorlalți este apăsătoare, și se transformă într-o lipsă de validare a existenței lor: „nu e nici groază, nici oroare, nici măcar dezgust/ cînd se umezesc ochii pe rînd, renunță la idei,/ azi nu vom face nimic,/ ne vom scurge pe lîngă zidurile blocului/ cot la cot cu alții ca noi./ desfac centura, ai încredere, ești în siguranță acum,/ îți poți lăsa unghiile să crească, te poți dezveli în somn, iar/ trupul tău zvelt, abia zărit/ printre hainele care se usucă pe pat/ nu va cunoaște lumina zilei./ cum fac cei care vor să uite unde se află/ vom face și noi./ rotocoale de fum în aer, ăsta e semnul retragerii./ tu ți-ai clădit o lume separată, o zonă sigură în care/ să te fîstîcești în tăcere e bine, e chiar indicat,/ nimic nu rupe ritmul, nimic nu trece dincolo.“ Prima parte a cărții, Pe malul unei ape încă necunoscute, este un monolog interior fragmentat, în care vocea lirică – o conștiință neliniștită – se află într-o căutare disperată de sens și eliberare. În centru se află conflictul dintre corp și voință, între dorința de fugă și incapacitatea de mișcare reală, între vină colectivă și dorința de regenerare totală. Textul creează cadrul unui tablou în care imaginea este mișcătoare, greu de surprins la o simplă privire. La Sorina Rîndașu adevărul emoțional este preferat formulelor estetice complicate: „cu motoarele așezate în ordine/ cu ghearele metalice/ înfiletate conform normelor, mașinăria aceasta/ are/ mai multe șanse/ de supraviețuire/ decît aș fi crezut./ iar noi, în carapacea ei,/ stăm alineați, slinoși,/ sortați pe categorii și/ așteptăm rîndul/ la o gură de aer.“ Poezia Sorinei Rîndașu este, cel mai adesea, o confesiune brutală și lucidă a unei identități formate în marginea societății, într-un mediu ostil, lipsit de repere clare. „Regatul disfuncției“ devine o metaforă a unei lumi paralele, un spațiu social și emoțional în care trăiesc cei care nu se încadrează în normele, valorile și „lumina“ promisiunilor clasice. Titlul și refrenul ideatic al textului – regatul disfuncției indică o lume guvernată de haos, durere și fragilitate, dar care, paradoxal, oferă o formă de stabilitate celor excluși. Disfuncția nu mai este o abatere, ci o formă alternativă de ordine pentru cei care trăiesc „departe de pământurile făgăduinței“. Partea a doua a cărții, Disequilibrium, este o poezie de familie în cheia disperării moderne, în care trauma nu se vindecă, ci se reciclează între generații. Titlul semnalează de la început natura fracturată, instabilă a poemului: o viață dezordonată emoțional, un sistem familial care nu oferă sprijin, ci creează fisuri existențiale. Dezechilibrul este psihologic, social, dar mai ales interiorizat: „tare repede am trecut de la a nu vă-nțelege/ la a mă gîndi la voi înconjurați de fragilitatea pe care/ o înțeleg atît de bine/ și nu știu cum să acționez mai departe./ cum să redirecționez gîndul salvator/ în folderul vostru, care s-ar putea să fie/ deja plin./ am în interior o mulțime de coduri, o latență/ pe care nu o înțeleg și o linie a vocii/ pe care nimeni n-o cunoaște. ce să fac eu/ cu toate acestea, cui îi pot vorbi despre ele/ fără să simt vreodată nevoia/ să îndes mîna înapoi în buzunar sau/ să tușesc, să cer scuze, să mă retrag./ singurătatea nu e grea, nu e nici măcar deranjantă./ mîine pe vremea asta mă voi gîndi la moarte din nou,/ mîine pe vremea asta voi fi tot aici, în mijlocul/ unei camere care se schimbă în fiecare zi cîte puțin“. Poezia Sorinei Rîndașu este despre existența pe margine, despre cei care nu se încadrează în tiparele societății, dar care găsesc un fel de „acasă“ în propria dezordine. Lexicul este deliberat colocvial, concret, fără ornamentații inutile – ceea ce amplifică expresivitatea poeziei din acest volum.