Romanele Virginiei Woolf conțin nenumărate segmente ce sunt veritabile autobiografeme. Nu e vorba de o autobiografie factologică, ci de una spirituală, în care gândurile și gesturile transcriu ceva din adevărul adânc al unei ființe vulnerate. Însuși faptul că, la suprafață, părea să iradieze, cea mai mare parte a timpului, o stare de bine, de bucurie e semnul efortului de a tămădui suferința pe care o resimțea în profunzime. A purtat mereu cu sine o povară, iar faptul că ea n-a fost vizibilă decât pentru puțini din cei cu care s-a intersectat ține de poziția cu totul specială de care s-a bucurat încă din adolescență. A controlat adversitățile opunându-le o disciplină și o ritmicitate uimitoare. Duncan Grant, pictorul și decoratorul de textile al cărui atelier fusese vizitat de prințesa Beatrice, ocazie evocată de Isaiah Berlin, a fost unul din martorii privilegiați ai vieții scriitoarei. Se cunoscuseră de tineri, când Virginia și Adrian Stephen se mutaseră în Fitzroy Square, nr. 29, imediat după ce sora lor, Vanessa, se măritase cu Clive Bell. Grant transformase, în imediata apropiere, două încăperi închiriate în atelier. Piața, cândva elegantă, decăzuse: casele aveau pereții scorojiți, străzile erau aglomerate de funcționarii și de surorile de spital, iar la parterul clădirilor se aflau diverse ateliere. Era o zonă din care mai mult se pleca. Și totuși, cei doi frați închiriaseră aici o clădire întreagă. Erau, în opinia lui Grant, singurii care-și permiteau așa ceva. Le convenise, probabil, împărțirea, care le oferea posibilitatea de a-și desfășura după voie existența. Adrian ocupase parterul. Avea un birou plin cu cărți, iar alături de el o sufragerie. La primul etaj se afla o cameră de zi, goală în cea mai mare parte a timpului. Pe pereți se găseau un tablou olandez și un portret al lui Sir Leslie Stephen, pictat de George Frederic Watt. În partea îndepărtată trona o pianolă, care umplea încăperea cu sunetele ei vag sacadate. Acesta era locul de întâlnire al prietenilor Virginiei și ai lui Adrian. Într-o paranteză, trebuie reamintit că ideea de a organiza discuții periodice cu prietenii era o moștenire de familie. Thoby, Vanessa, Virginia și Adrian n-au făcut decât să continue o tradiție inaugurată de părinții lor. Centralitatea poziției lui Leslie Stephen în viața culturală britanică l-a pus în contact cu scriitorii, gânditorii și savanții timpului. Era bun prieten cu Henry James, Robert Louis Stevenson și cu William Makepeace Thackeray. Cu fiica acestuia fusese căsătorit și au avut o fiică, Minnie. Cinci ani mai târziu, tânăra mamă avea să moară. A doua lui soție, Julia, a fost o frumusețe adeseori solicitată de pictorii vremii pentru a le poza. Rămasă văduvă, cu doi copii și al treilea gata să se nască, Julia îl fermecase pe Stephen încă de când era foarte tânără. „Tăcut, rece și sarcastic“, după cum îl descria viitoarea soție, Stephen și-a făcut însă curajul s-o ceară în căsătorie. A făcut-o la modul livresc, printr-o misivă pe care i-a înmânat-o după cină. Deși inițial Julia i-a răspuns că vor fi doar „prieteni apropiați“, după un an au făcut nunta. Din căsătoria lor au rezultat patru copii. S-au născut cu toții în Hyde Park Gate, la numărul 13 (devenit, prin renumerotare, 22). Acesta a rămas domiciliul lor vreme de un sfert de secol. Primul născut, la 30 mai 1879, a fost Vanessa, urmată de Julian Thoby, în 8 septembrie 1880. Erau, în total, cinci copii (cu cei trei ai Juliei din căsătoria cu Herbert Duckworth) care se zbenguiau în cele cinci etaje ale casei. Dar au mai urmat doi: Adeline Virginia, în 25 ianuarie 1882, și Adrian, în 27 octombrie 1883.
Casa era o întrupare a „Victorianei“: întunecată, fără lumină electrică și cu un număr insuficient de băi. Natura a jucat un rol neînsemnat în viața copiilor. Probabil că percepția artificială a acesteia – sub forma unor flori roșii, violete și albastre descoperite de copilul Virginia ca țesătură în hainele mamei – să se fi datorat absenței inițiale a cadrului natural din viața lor. Lucrul e cu atât mai surprinzător cu cât Leslie era un mare iubitor al naturii și un practicant înrăit al sporturilor. Această primă diferență majoră dintre tată și copii (și mai ales Virginia) avea să devină un obstacol în comunicarea dintre ei. În 1907, Virginia Woolf a scris primul ei text memorialistic. Intitulat Reminiscences, el se voia un fel de biografie a surorii sale mai mari, Vanessa. În fapt, e vorba de amintiri ce evocă anii lor de copilărie și adolescență. Acestui eseu cu note personale, publicat cu opt ani înainte ca Virginia să debuteze ca romancieră, cu The Voyage Out, îi corespunde un exercițiu memorialistic târziu, A Sketch of the Past, care-l completează într-un ton mai detașat, pe alocuri ironic și sarcastic. Deși pline de detalii personale, ele diferă în mod fundamental: Reminiscences face parte din pregătirea viitoarei prozatoare, pe când A Sketch of the Past pare scris pentru a se sustrage îndatoririlor literare și pentru a contrapune o pavăză față de situația din ce în ce mai dificilă a celui de-al doilea an de război. Textele mai au ceva în comun: au rămas mulți ani inaccesibile publicului larg, până la publicarea lor în 1980. 22 Hyde Park Gate și Old Bloomsbury au fost prezentate prietenilor reuniți în The Memoir Club. La sfârșitul anilor 1930, Virginia a recidivat cu Am I a Snob?, o încercare de a ordina evenimentele perioadei tocmai scurse. Intenția lor e să dea o imagine cât mai limpede a unei vieți în care evenimentele personale s-au întrețesut atât de profund cu cele artistice încât e imposibil să găsești linia despărțitoare. Primele titluri menționate au și rolul de a pregăti scrisul viitor al Virginiei, fiind niște exerciții în care și-a exersat capacitățile narative. Desigur, ele sunt mult mai mult de atât. Ca documente, au o importanță primordială în descoperirea sau confirmarea unor aspecte ce țin de viața privată a scriitoarei și a cercului ei de prieteni. E de remarcat diferența de ton dintre scrierile care aveau un auditoriu precis – cei din The Memoir Club – și cele care vizau o adresabilitate generală. Surprinde faptul că, deși au fost scrise la distanțe mari în timp, ele au o coerență tematică și o tehnică a rememorării ce arată că fac parte dintr-o serie narativă unică. Textele cresc unele din altele, suprapunându-se într-un discurs coerent în care trăsăturile personajelor (de pildă, mama Virginiei, Julia Stephen, dar și autoarea însăși) devin mai ferme, mai profunde și mai expresive atunci când sunt privite din perspectivă temporală. Scriind „viața Nessei“, Virginia și-a dat seama, poate pentru prima oară, că relația autorului cu creația era una complicată. Nu scrii ce vrei – scrii ce poți. Avea douăzeci și cinci de ani și se lupta din răsputeri cu romanul Melymbrosia (titlul de lucru al lui The Voyage Out). Concentrându-se pe „viața“ surorii sale, evada din lumea ficțiunii, aterizând pe solul ferm al lucrurilor controlabile prin exercițiul memoriei. Cu intenție sau fără, Reminiscences e un demers hibrid, în care intențiile compunerii unei biografii devin parte dintr-o autobiografie. Refăcând episoade din existența fetiței și a tinerei femei care era sora sa, autoarea modifică în mod subtil direcția în care avansa povestirea, astfel încât aceasta devine o explorare a sinelui.
Miercurea și duminica seara casa familiei Woolf era inundată de prezența așa-numitei crème de la crème a societății londo – neze. În descrierea lui Grant, camera de la etaj a Virginiei era cea mai animată. Obiectul care atrăgea deîndată atenția era o masă înaltă, la care scria stând în picioare. Era înconjurată de cărți în neorânduială. Ferestrele erau duble, deoarece tânăra femeie era foarte sensibilă la zgomot, produs din abundență de forfotul din piață. Virginia scria dimineața, cam două ore și jumătate – obicei pe care l-a păstrat întreaga viață. Casa din Fitzroy Square a devenit al doilea sediu al Grupului Bloomsbury, după cel din Gordon Square, abandonat la moartea celuilalt frate, Thoby Stephen, și măritișul Vanessei. De fapt, aici s-a constituit mișcarea ca atare, în condițiile unei libertăți fără limite: „Oamenii începeau să apară și continuau să vină“, scrie Grant, „de la 10 seara până la miezul nopții, și adeseori ultimul musafir pleca pe la ora două sau trei dimineața. Meniul era alcătuit din whisky, prăjituri cu fructe și cacao, iar cei prezenți vorbeau de-a valma. Totul se reducea la conversații. Cu toate acestea, mulți și-au făcut un obicei din a veni și puțini dintre ei au uitat acele seri“ (Noble, 1971: 5). Primii membri ai grupului au fost prietenii de la Cambridge ai lui Thoby și întâlnirile lor aveau prea puțin de-a face cu aerul de înaltă intelectualitate pentru care urmau să fie cunoscuți ulterior. Era vorba mai degrabă de dorința unor tineri de a-și prelungi studenția și după mutarea la Londra. Deși inițial reuniunile aveau loc joia seara, ele nu constituiau un „salon“ propriu-zis, în genul celor din secolele al XVIII-lea și al XIXlea. „Virginia nu era în zilele acelea genul de gazdă al unor astfel de lucruri“, precizează Grant. „Părea foarte timidă și probabil că era, și nu se adresa niciodată nimănui. Asculta ce se vorbea și uneori lua și ea cuvântul, dar cuvintele ei erau adresate cuiva din altă încăpere. Îi cunoștea deja bine pe prietenii de la Cambridge ai fratelui ei, dar cred că la vremea despre care vorbesc era ceva neprietenos și sălbatic în comportamentul ei față de toți bărbații. Era mai deschisă și mai puțin rezervată în prezența prietenelor ei de sex feminin, de obicei femei bătrâne, precum Miss Pater sau Miss Janet Case, care o învățase greaca“. (Noble, 1972: 5).
Sub această carapace de timiditate zăcea însă un spirit extrem de viu, care voia să cunoască și să înțeleagă tot ce se afla în jurul ei. Oamenii care se adunau erau de-o extremă diversitate, cu profesii și atitudini diferite, adeseori antagonice. Cele două surori Stephen au fost, astfel, expuse la surse de informație și la stiluri de expresie de-o mare diversitate. Duncan Grant insistă asupra faptului că nu era vorba de o adunătură de boemi, ci de indivizi respectabili care dezbăteau condiția lumii în care trăiau — o lume în care nu păreau să-și găsească rostul. Același lucru se întâmpla și cu odraslele lui Leslie Stephen.
Pentru a-ți completa educația, nu putea exista un mediu mai bun. Era un privilegiu să-i asculți pe Clive Bell, Lytton Starchey sau pe John Maynard Keynes etalându-și teoriile. Vanessa și Virginia erau pata de culoare feminină într-un tablou suprasaturat de masculinitatea și seriozitatea de tip Cambridge. Competenți și hiper-inteligenți, tinerii savanți erau predispuși să ia totul prea în serios. Mergeau până în pânzele albe cu apărarea propriilor idei și nu ezitau să-și afirme entuziasmul atunci când făceau o descoperire. Tratatul lui G.E. Moore, Principia Ethica, devenise pentru unii dintre ei un fel de Biblie pe al cărei adevăr ultim jurau. Influența filozofului asupra grupului Bloomsbury a fost mare de la început, devenind cu timpul covârșitoare. Drept dovadă, intensificarea discuțiilor despre „bine“ și despre „valoarea anumitor stări sufletești“.
(Fragment din volumul Cele patru sinucideri ale Virginiei Woolf, în pregătire pentru Editura Polirom).
____________
* Noble, Joan Russell, editor, 1972. Recollections of Virginia Woolf Her Contemporaries London and Chicago: Peter Owen.