Petre Barbu este un autor prolific și industrios, cu o paletă estetică destul de largă, care reunește proza scurtă, romanul și teatrul, o parte din piesele sale fiind puse în scenă și distinse cu Premiul Uniter. Cu povestiri scurte debutează Petre Barbu, primul volum, Tricoul portocaliu fără număr de concurs, apărându-i în 1993, și la ele se întoarce, semn că povestirea nu constituie pur și simplu o etapă preliminară, de tranziție la roman, ci are un statut de sine stătător în opera autorului.
Toți bărbații din viața mea este un astfel de volum care ne întoarce la preocupările autorului pentru un social descărnat, cariat, cu radiografiile unei precarități care evidențiază detaliile repulsive, cu peisajul dezolant al unor vieți stoarse, desfășurate în spațiul rezidual al evacuării, al iluziilor pierdute. Este subiectul atâtor alte romane, povestiri care urmăresc agonia trist-grotescă a societăților postcomuniste din centrul, dar mai ales din Estul Europei. Nu doar literatura, ci și cinematografia, Noul Cinematograf Românesc cu obsesia sa pentru gradul zero al realității, cu estetica sa a ciorbei și maieului, dar și un tip de mizerabilism atroce înălțat la rang de parabolă cu pornotopiile politice isterice din filmele primului deceniu postdecembriste ale lui Mircea Daneliuc, dar și paradoxurile terminale, de „râsu-plânsu“ și „simt enorm și văd monstruos“, din filmele lui Lucian Pintilie documentează perioada de tranziție a României postcomuniste și a „democrației ei originale“. Numai că în lumea evocată de Petre Barbu nu ne aflăm nici în nevrotic-epilepticii ani ’90, nici în prostatecii ani 2000, multe lucruri s-au schimbat, inclusiv peisajul urban, inclusiv acel cenușiu leșios, spre cianotic, moștenire a Epocii de Aur înlocuit de strălucirile cromate ale barurilor, cluburilor, cu reclamele fosforescente, ale lounge & spa-urilor și cafenelelor cochete, dichisite, comodificate ambiental, a mall-urilor cu agitația lor consumeristă și promisiunile unei fericiri tangibile, cu alte forme de viață și de sociabilitate menite să sublinieze particularisme, să traseze noi traiectorii existențiale, să valorifice creator diferența, să adauge bogăției trăirilor interioare cadre de viață nouă.
Numai că autorul acestui volum operează un decupaj care evită această urbanitate care colorează optimist perspectiva, iar alegerea eșantioanelor sociale vizează o cu totul altă lume, o lume interstițială, reziduală, pe cale de dispariție. Prima impresie pe care ți-o lasă povestirile lui Petre Barbu este cea a unei întoarceri în timp, cu câteva decenii în urmă în această zonă liminală a stagnării postdecembriste, prelungire a marasmului ultimului deceniu de ceaușism, a unei bunăstări schiloade, râncede, second hand, prin contrast cu un consumerism strident, de un kitsch monumentalizat. Numai că Petre Barbu nu ne întoarce, cu adevărat, în timp, ci documentează un prezent din perspectiva unei generații care și-a trăit (prost) traiul și și-a mâncat (frugal) mălaiul, generația X, cum o numesc sociologii, din care aproape că face parte (e născut în 1962), alcătuită în mare parte din decreței, cei născuți între 1966 și 1979, generație care a fost educată în comunism diferită substanțial de cei din generația Z (1995-2009), prima generație digitală, expusă noilor tehnologii, pentru a nu mai vorbi de generația alpha (2010-2025) a nativilor tehnologici, progresiști, conectați, trăind în fluxul unui prezent continuu. Lumea din aceste povestiri este cu preponderență una a Icși-lor, – viziunea le aparține, îi conține – care au în jur de 60, mai au puțin până la pensie sau sunt deja pensionari, care au cules praful de pe tobă în tinerețea lor din anii ’80 sau ’90 consumându-și energia, patosul și idealurile într-un timp amorf, fără nicio izbândă, resentimentari, frustrați, retractili, baricadați în interiorul micilor enclave de supraviețuitori. Această derivă o surprinde cu un acut simț al observației Petre Barbu, acesta este unghiul perspectival, informat de reflexele mentalitare ale unei generații care a eșuat pe toate planurile, social, politic, sentimental, cultural. Ratare este cuvântul-cheie sub care se așază destine comune și interșanjabile, cuvânt diseminat în toate celulele firii acestor personaje. Petre Barbu a făcut un portret de grup al acestei generații rezultată din ingineriile sociale ceaușiste, ajunsă la capătul drumului, dar incluzându-se în tablou cum o făceau pictorii cu mise en abymuri ingenioase. Prezența sa este semnalată uneori discret, alteori mai apăsat și astfel avem un fel de asumare a acestei lumi care-și primește cronicarul, cel care o descrie e un insider, dialogurile sau monologurile care dramatizează conținuturile afective așază într-un orizont politic întrega scenă socială, este drept una fragmentată.
O parte din titluri poartă marca ironică a unui limbaj consumerist, (Ofertă promoțională de prietenie în limita stocului disponibil, O plimbare în jurul unui Complex Alimentar), a unor sociabilități eșuate (Minunatele zile ale unei prietenii eșuate), a unor tipologii ale marginalității (Refugiatul, Degeneratul). Altele, la fel de minimaliste, restituie episoade de viață a căror banalitate de pictură naivă găzduiește o strălucire la confiniile cu decepția, o iubire pentru o fată frumoasă care nu avea cum să se împlinească pe care o mărturisire o face să vibreze tardiv (Prima iubire), demitizarea figurii eroice a tatălui, mecanic de locomotivă (Locomotiva pierdută), redus la modestia anonimatului, amintirea unui bibelou care ridică kitschul la demnitatea sublimului (La recoltare de sânge, cu venele ascunse). Petre Barbu știe cum să recolteze mici momente de satori din neînsemnătatea desfășurătorului existențial, iar intensitatea emoției o bănuiesc debitoare injecției de autobiografie, a faptului trăit.
O notă de estalgie se strecoară în unele povestiri, dar ea nu conține nimic ideologic, ci instanțiază momentele unei tinereți cu bagajul ei mito-poetic, cu rezerva sa de inocență, purtând amprenta oboselii unor recondiționări compensatorii. Povestirea O plimbare în jurul unui Complex Alimentar oferă un dialog imaginar între autorul devenit personaj (identitatea îi este dezvăluită prin asumarea uneia dintre piesele de teatru) și un Complex Alimentar, „dulcea alimentară din copilărie“, cum o numește în alt short-story, un dialog în care „interlocutorul“ își manifestă o oțărâtă dispoziție, dezvrăjind cu fiecare replică orice impuls afectiv-resurecțional, orice amintire cu contur nostalgic (Nostalgie de doi bani), orice încercare de a îmbrățișa un trecut denunțat în urâțenia lui, așa cum și prezentul este expus în meschinul, în improvizația, în mercantilismul său. Perspectiva muzeală sugerată ironic ilustrează totodată paradoxul unei ruine, muzeul în ruină, ale cărui exponate sunt chiar ruinele, fără intenția restitutivă, fără a propune înțelegerea unei epoci, ci gestul unei imposibile întoarceri nu într-o microarmonie arcadică, ci și în precarul unei distopii familiare, îmblânzită, atenuată la reluare. „Complexul meu alimentar… (Nu-i al tău.) A fost conservat… (Este Muzeul Comunismului în aer liber! Uită-te la trotuarele crăpate, la bordurile mâncate de igrasie, la canalizările înfundate, la pereții acoperiți de jeg și crăpați de igrasie, un muzeu în ruină!) Mă uit la oamenii care au rămas. (Simți putoarea care plutește în aer?) Parfumul amintirilor. (Pe cine vrei să întâlnești? Ești vânător de fantome? Pe cine urmărești? Vrei ca cineva să te recunoască: „Petrișor? Tu ești, Petrișor? Ce mare te-ai făcut!“… Ești penibil.)“
Ceea ce transmite rapelul nostalgic al povestirilor lui Petre Barbu ține de o retrospectivare prin ratare a acelui nucleu de existență care o anunță discret fără s-o denunțe, care o consfințește. De altfel, personajele socializează inclusiv pe mediile de socializare care le sunt străine sau apelând la convenționala convorbire telefonică. Portretele de grup abundă (Imposibila întoarcere în grup, Fotografie de grup cu maxilarele încleștate, Toți bărbații din viața mea etc.), dar grupul este lipsit de solidaritățile elementare precum cele ale simpatiei sau afectului. De pildă, în povestirea care dă titlul volumului, un bărbat în vârstă evaluează critic relația cu „prietenii“ săi ale căror confesiuni reeditate, obsesii și fixațiile maniacale îl plictisesc, disprețuindu-i sincer sau chiar detestându-le o serie de atitudini. Dar revine în discuție convocat de aceeași anxietate, de teama de singurătate, împărțind ca la o masă succesorală porția cuvenită de eșec a vieții. De fapt, personajele nu au nimic să-și comunice, socializarea lor este una silită, inerțială, dospită, fără un orizont al bucuriei sau cel puțin al speranței, prezervând vastul pustiu interior. Rar am mai întâlnit o viziune atât de sumbră, o demisie existențială atât de pronunțată, o alienare atât de profundă fără resort patologic.
ruptura între generații este aproape totală, scenariul conflictului fiind relativ asemănător (de altfel, o serie de fraze și situații călătoresc dintr-o povestire în alta), dictat de un refuz al părinților de a călca ceea ce lor li se pare o linie roșie a bunului simț. Calificați drept „creștinopați“ de odraslele emancipate, nu mai puțin nefericite sau dezorientate, dar cu o viziune progresist-inclusivă, conservatorii, încuiații din generația X, – tații sunt exemplari în acest rol –, se retrag nesiguri pe poziția „pe aici nu se trece“ a unor postulate modeste și demodate ale decenței. Există și un revers ironic al eșecului în Scrisori de intenție, și anume promovarea unui optimism corporatist, a unui infatigabil personaj care dorește cu orice chip să acceadă la o poziție modestă într-un mall adoptând limbajul tehnic al apoteozelor consumeriste convertite în delir. În mod cert, Petre Barbu a pus ceva din „simț enorm și văz monstruos“ în viziunea apăsat subiectivă asupra unei generații care se pregătește să-și încheie ciclul vital. Numai că obiectivitatea în literatură nu înseamnă film documentar, ci prinderea a ceva esențial și, totodată, inefabil în povestirea care funcționează asemenea unei parabole. Îmi rămâne ceva din amărăciunea acestor personaje și nu pot să nu mă întreb dacă nu va deveni, la un moment dat, și a mea.