Ministerul timpului, primul roman al prozatoarei Kaliane Bradley, excelent primit în special în spațiul cultural anglofon, este o lucrare fantastică, construind, fără a se cantona strict în rigorile tipologice, un portal temporal între straturile diferite de memorie a umanității. Întâmplător, în prim-planul acțiunii chiar este așezat un portal al călătoriilor temporale, dezvoltat de o entitate guvernamentală numită misterios, dar sugestiv, Ministerul Timpului. Administrarea portalului se extinde printr-o serie de experimente guvernamentale, care presupun aducerea în Londra, în timpul acțiunii (undeva într-un viitor nu tocmai îndepărtat), a unor personaje din vremuri coloniale, denumite „expați”, cărora li se atribuie câte o „punte” pentru secolul XXI, necesară acomodării și aclimatizării cu noua viață. Protagonista, o britanică având rădăcini cambodgiene, precum autoarea însăși, servește drept punte pentru comandorul Graham Gore, marinar mort de foame în 1947, în expediția lui Sir John Franklin în Arctica, un personaj istoric asupra căruia s-a documentat cu multă rigoare.
Cartea conține zece capitole duble, deschise de inserțiile concentrate asupra personajului istoric Gore, și devoalează treptat, în programul de acomodare al expaților pe puntea secolului XXI, intențiile nu tocmai nobile ale Ministerului Timpului. În tot acest parcurs al dezvoltării epice, romanul traversează ipostaze ale prevalenței anumitor tipuri romanești, fără ca amestecul să fie lipsit de coerență ori de coeziune în ansamblu, într-o scriitură caracterizată printr-un remarcabil simț al umorului – comicul de situație, ipostaziind adaptarea expaților, este dublat de cel de limbaj (personajul Margaret Kemble, adus din secolul al XVII-lea, este ilustrativ), dar și de umorul sănătos al personajelor, începând cu însuși comandorul Gore –, în încercarea de a configura un câmp de dezbatere pentru imigranți din patrii temporale distincte, interacționând în afara unor norme lingvistice, culturale și civilizaționale precise. Practic, autoarea pune față în față, într-un proces de aculturație, expați din perioade diferite, care contribuie în dialogul extins la o formă de rescriere a straturilor de istorie, a mentalităților specifice perioadelor din care vin, presupunând, în programul de acomodare la secolul XXI, o anumită precauție din partea Ministerului Timpului în ceea ce privește introducerea în marile traume ale umanității: războaiele mondiale, Holocaustul, 11 septembrie ș.a. Evitând momentul traumatizant al interacțiunii cu alunecările societății omenești, expații parcurg un program de acomodare destul de vag, care nu poate ascunde totuși diferitele expresii ale dezumanizării, de la cele specifice jumătății secolului al XIX-lea (din care vine Gore), sau chiar dinainte, din secolul al XVII-lea, până la cele din cea de-a doua jumătăți a secolului XX (din memoria familiei protagonistei, care a avut de suferit în urma genocidului lui Pol Pot). Menținând firul narativ în zona fantasticului, autoarea pune accentul, de fapt, pe diferite forme de alienare umană, pe memoria colectivă care nu are puterea de a preveni traumele și nici de a rezolva adevăratele probleme de identitate culturală (spațială sau temporală).
Însăși problema identității protagonistei, poate în mai mare măsură decât a celorlalte personaje, nu poate fi neglijată, în ciuda unei vădite poziționări într-un cronotop extracultural: „Voiau cu toții să mă audă vorbind despre Cambodgia, iar eu n-aveam nimic să-i învăț în privința Cambodgiei. Dacă afli ceva despre Cambodgia din narațiunea asta, e pe barba ta.“ (p. 205). Textul transformă treptat problema identității într-una a stereotipurilor culturale:
„Când abia mă alăturasem Ministerului și mă procesau la resurse umane, o femeie își trecuse degetul peste rubrica unde era consemnată istoria familiei mele. «Cum a fost să crești așa?», întrebase. Se referea la tărășenia întreagă: glumele cu tăiței Pol Pot la primele întâlniri, puseurile de plâns ale mătușii, o stupa fără cenușă, Garry Glitter, Agentul Oranj, ne-a plăcut templul Angkor Wat, schimbarea de regim, nu am știut unde erau cadavrele, prințesa Diana, minele antipersonal, pașapoartele din sertarul mamei, coșmarurile mamei, gălbejită de căcat, nu arăți a chinezoaică, asiaticelor, pakistanezelor împuțite, Tuol Sleng a fost o școală, Saloth Sar a fost profesor cândva, maladiile bunicului, plutonul de execuție, mâinile tremurânde ale unchiului meu, e pe lista mea scurtă, documentarul Brother Number One, am o slăbiciune pentru fetele hispanice, câmpiile morții, Câmpiile morții (1984), Angelina Jolie, vrei să spui cameruneză? vietnameză, adică? îmi mai zici o dată cum te cheamă?
Am chibzuit.
– Nu știu, am zis. Cum a fost să crești altfel?“ (pp. 205-206).
Dacă acest portal administrat de Ministerul Timpului a fost necesar derulării romanului prin încadrarea în tipologia sci-fi, el servește în primul rând ca portal de dialog (intercultural) între „expați“ provenind din medii culturale diferite, mai degrabă decât din timpuri diferite, așadar ca portal între culturi. Cadrul atipic, atmosfera stranie, aerul ușor bizar, subliniat de episoade stânjenitoare pe alocuri, care aduc și nota de umor necesar, permit ca povestea să deschidă în cazul lectorilor portaluri spre zone neașteptate de receptare. Intrând în poveste în convenția fantastică pe care o propune, lectorul descoperă intriga specifică policier-ului, parcurgând acest traseu sau cel al unui roman de spionaj, ori al unui thriller, descoperă un veritabil roman politic, în linia acestei căutări ajunge la un roman de aventuri, apoi, în profunzimea spațiilor exotice, găsește un splendid roman de dragoste. Între toate aceste tipuri, suculent, umorul este interstițial, echilibrează, descătușează, permite prozei să se releve și ca roman de idei (asezonate cu ironie). Practic, oricât ar încerca să evadeze lectorul din problemele mari, este imposibil să o facă pentru că, în ciuda lecturii aparent ușoare, dar cu siguranță plăcute, romanul deschide teme grele de meditație, este foarte serios, acut, dezarmant chiar. Nu lipsesc, în afara expunerii unora dintre momentele negre ale umanității (sclavagism, războaie, genocide), alte forme ale degradării vieții, incluzând corupția guvernamentală și schimbările climatice. Problema acomodării la fluxul evoluției civilizației, tratată diferit în raport cu proza contemporană (focalizată pe conflictul sau neadaptarea generațiilor), este dublată de privirea autoreferențială, de reflectarea asupra acestei adaptări, rezultată nu numai din nevoia de cercetare (deși această dimensiune nu este exclusă), ci și din nevoia de acomodare la cerințele dictatoriale ale unei lumi distopice sub aparenta derulare democratică. În ciuda tuturor acestor constrângeri, în ciuda universului distopic pregnant, amintind mai degrabă de Huxley decât de Orwell, ceea ce se desprinde fără echivoc este speranța care iese la suprafața textului, lăsând în fojgăială conglomeratul de acțiuni, comploturi, implicații la scară globală.
Dificil de identificat ca subgen (adică de stabilit identitatea, precum în cazul personajelor sale), romanul Ministerul Timpului al Kalianei Bradley comprimă, în anul coabitării dintre comandorul Gore și „puntea” sa, imaginea unei lumi în parcursul accelerat al propriei evoluții. Nedumerirea, aspect predominant din perspectiva unui observator de la distanță (aici rolul lui Gore ca rezoneur în raport cu lumea în evoluție este fundamental), încheagă constructul. Nu clarificări sau limpeziri caută să aducă autoarea în prim-plan, nu rezolvarea unor probleme grave precum rasismul, colonialismul sau postcolonialismul. Nimic nu este tranșat în cele din urmă, deși finalul romanului schimbă cumva perspectiva și lasă impresia că tranșează raporturile dintre umanitate în ansamblu și condiția umană în particular. Într-un ritm complet diferit în ultima sa parte, cu o viteză a derulării în parcursul epic depășind cu mult așteptările după lectura stagnării, acomodării, aculturalizării temporale din primele pagini, finalul deschide, într-adevăr, un palier nou de observare, un mirador izolat, de unde condiția umană este observată cu predilecție, fără a omite, fără a lăsa în uitare, sub masiva rostogolire a timpului, memoria colectivă ultragiată.
Mult mai divers decât ceea ce ar însemna așteptările cititorului clasic de sci-fi sau de thriller, proteic, nestatornic nu numai ca textură, ci și ca provocare, romanul Ministerul Timpului sfidează canoanele, limitele impuse mai degrabă din nevoi didacticiste decât din alte rațiuni, și proiectează o migrare dinspre funcția referențială a romanului sci-fi, care aduce mereu explicații, pe atât de puțin tratata funcție fatică a literaturii, axată pe semnarea pactului cu lectorul, pe întreținerea acestei relații. Amuzantă și profundă, fluidă și consistentă, scrierea Kalianei Bradley nu poate lăsa indiferent cititorul. Îl implică, îl determină să abandoneze carcasa propriei suficiențe și să pătrundă în problematica imposibil de neglijat a umanității în pragul interogării asupra ritmurilor schimbării din istoria mare.