Abraxas este titlul noului roman al lui Bogdan-Alexandru Stănescu, titlu care face trimitere la inițierea în mistere gnostice desemnându-l pe „marele Arhon“, entitate aflată în sfera cunoașterii profunde. Sugestia acestei forme de cunoaștere cu caracter inițiatic este destul de palidă în roman, mai degrabă există un interes ancorat într-un prezent continuu, înrămat în diferite contexe istorice, punctat de câteva episoade izolate, într-o conexiune greu de decelat cu restul romanului, cum ar fi cel al cruciadei eșuate a lui Barbarossa văzută prin ochii fratelui Anselmus sau cel al devenirii profetice a „celui care cunoaște“, Iacov Levi Moreno, un fel de Mendebil belle époque, mitteleuropean. Totul este privit din perspectiva prietenului său Elias în cadrul Vienei finiseculare sau al vieții tumultoase a lui Ilarie Voronca surprinsă de pe margine de către un personaj secundar, periferic al avangardei, Richter, alias Max Petrescu. Pivotul îl constituie o istorie de familie sau mai precis de familii avându-l ca protagonist pe Michi (Mihai) Lucescu. Acesta își deapănă amintirile dintr-o copilărie-adolescență fixată într-un topos memorabil, cel al Casei cu Lei, de undeva de la periferia Bucureștiului, topos patronat de figura tutelar-maternă a lui Ralu, „Prințesa Ralu“, o infatigabilă dominatrix, artistă impulsivă cu un temperament de amazoană, devorându-și și umilindu-și amanții pasageri. Personaj exorbitant, ea ocupă locul central în panteonul domestic, trimiterile ironice la mitologia greacă (Nemesis) și cea germană (Walkirie) asigurând o ambiguitate fertilă pentru interpreți, latura „divină“ fiind asigurată nu atât de frumusețea ei, cât de cruzimea și contradictoriul imens al comportamentului ei. Această poveste de familie relevă o cronologie bulversată întocmai ca în romanul proustian, dar nu complet, pentru că se înaintează pe firul unor istorii, a unor vârste, a unor decupaje autobiografice care subîntind o biografie ce se scrie din mers cu câte o iubire, cu câte un personaj exotic, Sergiu, iubitul și apoi soțul mamei, schizofrenicul Panțâru, etc., cu câte o întâlnire destinală sau o iubită emblematică etc. Structura romanului presupune o permanentă revenire la matcă, la tema inițială anunțată de capitolul-refren, Casa cu lei (continuare). Romanul se prelungește prin intermediul variațiuninilor pe aceeași temă de familie, privită din numeroase unghiuri, explorată în amănunt. Acesta este, de fapt, romanul cadru, trunchiul originar altoit cum spuneam cu episoade romanești din ceea ce ar putea fi alte romane. Însă, biografia lui Michi, relatată la persoana I, surprinde tocmai prin ramificația bogată, printr-o expansiune care aglutinează în detaliate tablouri de gen sau de generație ale unor microsocietăți (rockeri, hippies, golani de cartier, elite bucureștene de tineri emancipați, mici găști școlare cu riturile inițiatice etilo-pornografice, „banda“ de avangardiști interbelici cu provocările și exhibiționis mele lor ludice, „familia“ de bibliotecari care bântuie culoarele prăfoase ale bibliotecii Academiei etc.). În fapt, tocmai această dezvoltare rizomatică tinde să ocupe un spațiu istoric, să reflecte societatea cu diversele compartimente ale ei, să creeze un model al realului, să prindă spiritul unor epoci: interbelic, Epoca de Aur, epoca de tranziție postrevoluționară.
Vârsta lui Michi se schimbă de la copilul înzestrat cu o sensibilitate aparte, dar și cu o conștiință a singurătății, la adolescentul friabil și apoi la adultul dezabuzat, deteriorat, ratat. Ceea ce unește toate aceste vârste, filmul lor derulat pe tamburul romanului, este perspectiva unei lucidități nemiloase pe care o descoperim în romanele lui Louis Ferdinand Céline sau, mai nou, ale lui Michel Houellebecq. Această perspectivă este însă una ironică, aceasta face și diferența față de perspectiva rece, observațional-existențialistă, dintr-un roman precum Străinul lui Camus. Împinsă uneori spre cinism, alteori spre un fel de duioșie eviscerată, această perspectivă unifică și în același timp creează universul romanesc al lui Bogdan-Alexandru Stănescu. Familia extinsă, rudele pe care le prezintă fără menajamente, urmărindu-le în ipostazele dezagregării fizice și ale disoluției sufletești, la care o adaugă fără nicio rezervă pe a sa, sau personajele insolit-solitare precum Panțâru ilustrează tema decadenței, nu una cu patină aristocratică, ci la confiniile cu mizeria fiziologică. Romanul înaintează odată cu epoca, există o dinamică a istoriei și implicit a societății și naratorul, Michi, este un foarte înzestrat observator al ei. Această privire reflexiv-atentă decantează din amestec o esență a faptului trăit, ridicând anecdota la nivelul unei fabule existențiale. Nu atât schimbările care au loc, cât multitudinea de paliere pe care este înregistrată schimbarea, culturile care orbitează în jurul lor, configurează o arhivă vie a unor epoci: de la filme și reviste la diversificarea entertainment-ului capitalist față cu timiditățile pubere socialiste, de la îmbrăcăminte la lecturi, de la vechile formații rock și mitologiile Woodstock la Michael Jackson și la tot pop culture-ul aferent, de la underground la canon, de la rudimentul de capitalism autohton al bișniței la marile afaceri precum Caritasul etc. Sexualitatea cu psihodramele ei inițiatice sau vag traumatice ține capul de afiș al multora dintre aceste episoade, ca și în romanele lui Houellebecq, cu ironii și autoironii emfatic-depreciativ persiflante, cu o perspectivă pansexualizată a unei lumi bulversate, accelerate de stimulii atât de agresivi ai societății de consum pompate în overdoze într-o societate abia desprinsă de puritanismul asexuat comunist.
plonjeurile în alte epoci sunt spectaculoase, dar legătura cu restul romanului rămâne fragilă, dincolo de mici trimiteri, precum descoperirea la întâmplare la secțiunea „Fondul special“ de către Michi, student la litere și „sclav“ documentarist pentru profesorul său, a unei cărți în germană despre cruciada lui Frederic Barbarossa scrisă de călugărul Tageno din Passau. Însă, romanul este un gen proteic capabil să încorporeze fragmente din ceea ce ar putea oricând fi părți ale unor romane de sine stătătoare: un roman al cruciadelor, Operațiunea Barbarossa, cu parfum de epocă și bine documentat, unde narațiunea este condusă ca și în Numele trandafirului de un călugăr capabil să deslușească ițele istoriei, un alt roman mitteleuropean al devenirii profetice a lui Levi Moreno, Apoteoza lui Iacov Levi Moreno, unul cu iz biografist despre boema avangardistă românească avându-l în centrul ei pe Ilarie Voronca și drama sa, Mic manual de nefericire perfectă. La aceasta s-ar putea adăuga și un roman al revoluției, Iarna generalilor, care descrie un episod nebulos-sângeros al Revoluției din 1989 suprapus unei posibile reglări de conturi între diferite facțiuni ale armatei și trupelor speciale USLA, unde romancierul lucrează în cea mai mare parte cu personaje care au un referent real. Toate aceste capitole care gravitează în jurul Casei cu lei (continuare) sau dacă vrem, a romanului cadru, constituie tot atâtea orizonturi de posibilitate. Poate că ele avertizează asupra unei perspective care deschide către cadrul mai larg decât cel al realității românești, cel al istoriei europene. În orice caz, ele acționează ca un fel de supape, aerisesc romanul, eliberează presiunea unei acumulări biografiste a centrării romanului în personajul Michi. Prin complexitate, prin ordonarea și sinteza unui material considerabil, prin puterea reflecției, prin capacitatea de a „reconstitui“ ficțional epoci, Abraxas al lui Bogdan Alexandru-Stănescu este un roman redutabil.